Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems.
Prietenii mei super pasionați și talentați, Bianca Dumitrașcu și Sorin Trăistaru, și-au unit puterile și încep propăvăduirea sfintelor taine ale Lettering-ului și Caligrafiei printre pământeni.
Mă stresează aniversările și sărbătorile, scormonelile darheologice obligatorii, întoarcerile din concedii fără magneți de frigider, chetele incognito și universul datoriei, în general.
Înainte să-l cunosc pe Vali Petridean, am citit un text descriptiv (despre el) de vreo 3 ori, învârtindu-mă în jurul poveștii lui ca țăranul lui Preda în jurul girafei: așa ceva nu există!
Mai aveam două drafturi în așteptare, dar o să pun foto-rezumatul de la Friends mai întâi, că iar rămân prea în urmă cu inventarul de bucurii din librărie.
I'm in a very complicated relationship with time. I was not born a digital citizen, but I've grown into one, as all my peers have, inevitably (those born in the '80s & '90s).
Într-un an și ceva mi i-a pus în brațe pe William Steig, Hannah Arendt, Lynda Barry, John Berger, William Grill, Dominique Goblet, Beatrice Alemagna, Raschka & Radunsky, Simon Hanselmann, Nora Krug, Sempé, Emil Ferris, Russell Hoban, Sophie Calle, David Wojnarowicz, Saul Leiter, Giuliana Bruno, Paddy & Joan Leigh Fermor, Nick Drnaso, Nicole Hollander, Agnès Varda, Zhu Yingchun, Edward Gorey și nici nu mai știu pe câți alții, pe ei i-am luat repede de pe cotoarele din teancul preferatelor recente.
Dominique's memoir, "Pretending is lying", happened to be on the shelves of the bookshop a couple of days ago. Vlad put it in my arms.
I was feeling tired and worried and not-in-the-mood and I-don't-have-time-for-anything-right-now. But I opened it and then I couldn't leave without it.
Zilele trecute mi-a bătut moartea la ușă
cu o bucată de fier alb.
Nu i-am deschis, am tremurat un pic și-am zis:
nu e nimeni acasă!
Cum le strigam nevăzuților care sunau la ușă
când îmi scriam temele pe covor.
Finding relatable behaviours and characters and situations always strike me with an oxymoronic mix of relief, sadness, and humour. A phew, I’m not the only one. An oh, boy, this world is screwed.