Aunt Misery

© Illustration by Fideli Sundqvist

 

“Well, sir, there was an old woman up in her years whose only companion was a beautiful pear tree. It grew at the door to her cabin. But when the pears were ripe, the neighborhood boys came and taunted her and stole the fruit. They were driving her to the end of her wits.

One day a traveler stopped at the cabin and asked if he could spend the night. Aunt Misery, for that’s what the boys and the whole neighborhood called her, said to the man, “Come in.” The man went in and lay down to sleep. In the morning when he was ready to leave, he turned to the old woman and said, “Ask for whatever you want and your wish will be answered.”

She said, “I wish for only one thing.”

“Go ahead, ask for it.”

“I wish whoever climbed in my tree would have to stay up there until I gave him permission to come back down.”

“Your wish is granted.”

So the next time the pears were ripe, the boys came to steal as usual, but when they climbed to the top of the tree they got stuck. They pleaded with Aunt Misery to let them go. She wouldn’t. Then at last she freed them, but on one condition, that they never come bothering her again.

The days went by, and one evening another traveler stopped at the cabin. He seemed to be out of breath. When Aunt Misery saw him, she asked what he wanted. He said, “I’m Death, and I’ve come to get you.”

She answered, “All right! But before you take me, let me have some pears to bring along. Would you pick me a few?”

Death climbed up the tree to get the pears, but he couldn’t get back down. Aunt Misery wouldn’t let him go.

Years passed, and there were no deaths. Doctors, druggists, priests, undertakers, they all started to complain. They were losing business. Besides, there were old people who were tired of life and ready to leave for the other world.

When Aunt Misery learned of this, she made a trade with Death. In exchange for her freedom she’d let him come down. And that’s why, to this day, people are dying, and Aunt Misery is still alive.”

© Illustration by Fideli Sundqvist

From:

Latin American Folktales
Stories from Hispanic and Indian traditions

by John Bierhorst

Part of The Pantheon Fairy Tale & Folklore Library
Paperback, Published by Pantheon
Sep 09, 2003 | 400 Pages | 6-1/8 x 9-1/4

Puerto Rico, p. 84 – 85

© Illustrations by Fideli Sundqvist 

 

Continue Reading

I did everything for you

 

Dominique Goblet takes your heart in her hands and turns it into a tennis ball. One second you’re up in the air, feeling nothing at all, almost non-existing. The next, you’re hitting the floor at the speed of a peregrine falcon, feeling everything at once.

Dominique’s memoir, “Pretending is lying“, happened to be on the shelves of the bookshop a couple of days ago. Vlad put it in my arms.
I was feeling tired and worried and not-in-the-mood and I-don’t-have-time-for-anything-right-now. But I opened it and then I couldn’t leave without it.

Got home late in the night and started reading. Finished it in tears at 4 am.
Parents, kids, significant others – just people and moments our lives are made of. How we grow apart, while we never really grow up: there’s always a monster under the bed, isn’t there?

The artwork is hauntingly beautiful and the words, man, the words. They just rip you apart and open cuts you’d long thought closed. I needed a whole day after just to sew myself back and be able to get out of the house with actual eyes instead of black holes.

***

Branea called to ask me a few things about a small upcoming show and that’s when I learned he was stuck with the book as well. He visited Vlad and was surprised to find himself facing the graphic memoir of a woman he’d met a while ago. I definitely have to dig this story.

***

A friend of Vlad once told him:

“You’ve offered me the most precious treasure: the books I’d bought from you are friends that are always waiting for me at home.”

 

 

 

 

Continue Reading

Întâlniri puțin probabile

 

“All About Saul Leiter”, SEIGENSHA Publishing, Tokyo, 2017

 

Zilele trecute mi-a bătut moartea la ușă
cu o bucată de fier alb.
Nu i-am deschis, am tremurat un pic și-am zis:
nu e nimeni acasă!
Cum le strigam nevăzuților care sunau la ușă
când îmi scriam temele pe covor.

***

La Universitate, m-a oprit o doamnă cu pulovăr verde cu cerbi.
M-a întrebat dacă acolo e Facultatea de Stomatologie.
Nu chiar, aici e Geografia, dincolo Literele.
Dar tu înveți aici?
Am terminat de 9 ani aici, aș fi vrut dincolo,
dar n-am vrut destul.
Ei, nu mă-nnebuni. De 9 ani?
Soțul meu a venit din Armenia, a făcut facultatea în București,
eu am fost studentă la Iași. Acum m-am întors la copii
și vreau să fac
drumurile pe care le făcea el. Tu ai nevoie de ceai de urzică,
ai rinichii blocați.

(De obicei fac pași în spate, dar am stat pe loc, era soare.)

Da, așa-mi zice și mama. Nu-mi plac urzicile. Și nici ceaiul.
Normal că nu-ți plac. Eu am 90 de ani și sunt tare singură.
Am vrut să termin cu mine, dar bine că m-am apucat de yoga.
Mă mai plimb prin oraș. Am învățat să mă uit pe internet.
Nu mă pot obișnui cu telefoane așa mari. Mi-ar prinde bine.
Ia zi-mi: tu scrii, așa-i că scrii? Acum s-au așezat culorile, asta era.
Ești un copil bun. Ești din București?
De 12 ani, da, de când am venit la facultatea asta. Din Roman.

Ei, nu mă-nnebuni!
Acolo am locuit cu soțul meu, a lucrat la Laminorul.
Ia uite, domnule, cum ne-am găsit noi două tocmai aici, în mijlocul lumii.
La Roman, ai învățat la Roman-Vodă, nu-i așa? Câte amintiri și vieți am adunat acolo.

Așa, deci iau troleul până la Drept și ajung aproape de Stomatologie.
Mulțumesc din inimă, ce bucurie mi-ai făcut că exiști
și iartă-mă că te-am ținut pe loc, ești ocupată,
dar să bei ceai de urzici chiar dacă nu-ți place. Și să scrii.

Mă cheamă Miriam, să știi, Miriam.

***

Uneori întârzii la întâlniri pentru că
mă mai oprește câte-o Sfânta Miercuri la Universitate.

Alteori, nu mai ajung deloc.

 

 

Continue Reading

Cine se-adună

 

Mai aveam două drafturi în așteptare, dar o să pun foto-rezumatul de la Friends mai întâi, că iar rămân prea în urmă cu inventarul de bucurii din librărie. Sunt deja datoare cu două săptămâni de poze făcute pe semi-furiș, totuși.

O mică parte, proaspăt descărcată din telefon:

Vitrină cu fete în lumină de octombrie.

Coriandrul nu se-ascultă, se simte. La un brunch opulent organizat de regina Anca.

Măsline de la Paradisul Măslinelor.

Antropolog față cu coriandrul.

Occupy trotuarul.

Lui Bogdan i-am promis că termin disertația până-n februarie. Monicăi i-am promis că-mi public tema cu pești într-un loc frumos.

Daniel – când încă credea că mai există scăpare.

Daniel – când nu mai credea că există scăpare.

După atâtea degustări, poți să te trezești cu inelul prizonier în propriul păr.

Sau să te apuci să sfințești librăria cu un covor de lavandă.

Andrei, un muzician din Rusia, s-a oprit pe la noi.

Și a descoperit că ziua lui e în aceeași zi cu-a lui Miloš (Serbia). Și cu două zile înainte de-a lui Gligor (Macedonia). „Brate” era cuvântul-cheie în discuțiile lor în englezo-română-sârbo-macedoneană.

Anca.

Arte și meserii.

Fete și șosete.

Băiat și șosete. Șosete-prototip, s-ar putea să apară în curând în shop-ul lui crazy.

Așa se vine. Așa se pleacă.

Corina și acest zâmbet <3

Gălăgie.

Mimo și acest țuică-râs <3 prevestitor de rele pentru mafia de la putere, hear hear!

Oameni și cărțile lor.

După o analiză socio-filosofică a declarațiilor lui J Lo despre nudul propriu, publicat la 49 de ani (dacă credeți că în librăria asta se vorbește doar despre Ulise și prietenii săi, you are in the wrong, mai frends), s-a decis: Jenny from the block nu știe nimic.
Iar aici o scotea Elena la aer pe Virginia Woolf, proaspăt tradusă de ea și de Anca Dumitrescu. Și cu un design perfect semnat de Ray Bobar. Voi ați văzut ce coperți pufoase și superbe au cărțile pe care le scot fetele de la Black Button Books? Poate ar trebui să vă faceți un wish list.

Elena, pregătită pentru un autograf secret.

Anca. Aproape a rezervat o lucrare neprețuită din galerie.

Peggyța Guggenheim față cu peretele cu artă. A ales ceva doar pentru ea, normal.

Poza 1 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Poza 2 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Băiat cu pungă plină de cărți.

Băiat cu pungă plină de cărți lângă florile în care și-au îngropat fețele multe trecătoare.

„Mi-a făcut Cristina primul Polaroid aici.”

Când încerci să mai pui mâna pe câte-o carte mică ascunsă.

Dar renunți repede. Pentru că tocmai a intrat o fetiță cu fundiță și s-a așezat pe fotoliu cu Dave the Lonely Monster în brațe.

Și imediat după a ajuns și Teodora.

Care m-a desenat așa.

După ce-am citit vreo 5 cărți împreună, evident.

Pe final, în timp ce răsfoiam rapid cele 50 de literary postcards de Tom Gauld (ultimul exemplar rămas), a venit și prietenul fotograf japonez Tomo, care mi-a povestit despre Paris Photo și Grand Palais și despre Polycopies, un vaporaș care plimbă pe Sena (în timpul festivalului de fotografie) publisheri, galeriști și artiști fotografi din toată lumea, inclusiv din lumea noastră apropiată – participă Mihai Barabancea cu Probably Romania. Wish I were there.
Apoi am mai povestit despre puroaie internaționale și tot felul de horror-uri cotidiene, printre care și despre vecinii lui care fac tărăboi maxim, madama fiind o „totally pițipoanca” care i-a sugerat să se mute-n pădure dacă nu-i convine, oh, such romanian. Și despre o prietenă „a little bit credincioasă” care n-a vrut să-l învețe înjurături în română, și despre morfologia unuia (care e două, știu, pronume + verb auxiliar) dintre cuvintele cel mai des folosite de prietenii lui români: „m-aș”. Nu voi dezvolta, imaginați-vă ascultați-vă. :))

That’s not all folks, not even un sfert, dar tot e ceva.

 

Continue Reading

Things are getting interesting.

Batman meets Donnie Darko or not really: mask from the Ethnographic Collection (National Museum of Denmark) – Peoples of the Earth

 

From The Wishing Bone Cycle

by Jacob Nibenegenesabe

 

1
I try to make wishes right
but sometimes it doesn’t work.
Once, I wished a tree upside down
and its branches
were where the roots should have been!
The squirrels had to ask the moles
“How do we get down there
to get home?”
One time it happened that way.
Then there was the time, I remember now,
I wished a man upside down
and his feet were where his hands
should have been!
In the morning his shoes
had to ask the birds
“How do we fly up there
to get home?”
One time it happened that way.

2
There was an old woman I wished up.
She was the wife
of an old pond.
You could watch her swim in her husband
if you were
in the hiding bushes.
She spoke to him by the way she swam gently.
One time in their lives there was no rain
and the sun began making the pond smaller.
Soon the sun took the whole pond!
For many nights the old woman slept
near the hole where her husband once lived.
Then, one night, a storm came
but in the morning there still was no water
in her husband’s old house.
So she set out on a journey to find her husband
and followed the puddles on the ground
which were the storm’s footprints.
She followed them for many miles.
Finally she came upon her husband
sitting in a hole. But he was in the wrong hole!
So the old woman brought her husband home
little by little in her hands.
You could have seen him come home if you were in the hiding bushes.

3
Once I wished up a coat
wearing a man inside.
The man was sleeping
and when he woke
the coat was on him!
This was in summer, so many asked him
“Why do you have that coat on?”
“It has me in it!”
he would answer.
He tried to take it off
but I wished his memory shivering with cold
so it wouldn’t want to remember
how to take a coat off.
That way it would stay warm.
I congratulated myself on thinking of that.
Then his friends came,
put coats on,
and slowly showed him how they took coats off.
Even that didn’t work.
Things were getting interesting.
Then his friends
tried to confuse the coat
into thinking it was a man.
“Good morning,” they said to it,
“Did you get
your share of fish?”
and other things too.
Some even invited the coat to gossip.
It got to be late summer
and someone said to the coat
“It is getting colder.
You better go out
and find a coat to wear.”
The coat agreed!
Ha! I was too busy laughing
to stop that dumb coat
from leaving the man it wore
inside.
I didn’t care.
I went following the coat.
Things were getting interesting.

(Swampy Cree)

 

Source: Howard Norman, The Wishing Bone Cycle: Narrative Poems from the Swampy Cree Indians (Santa Barbara, CA: Ross-Erikson Publishing, [1972], 1982), 5, 20, 33-34.

Found in “Technicians of the Sacred”, an anthology by Jerome Rothenberg, “one of the hundred most recommended American books of the late twentieth century” (LA Times Book Review).
“Juxtaposing primitive and archaic works of art from many cultures with each other and with avant-garde and experimental poetry, Rothenberg contends that literature extends beyond temporal and geographic boundaries, cutting across space and time, while acting as retort to those who would call that larger humanity into question.”

 

Continue Reading

Încă o sâmbătă pe Quinet 9

 

Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems. Îi găsesc întinși la soare ca motanii, în fața librăriei, umplând străduța cu chicoteli, și știu că nu e loc de planuri pe-aici, e weekend, să trăim și noi un pic. Vaza cu flori e așezată pe scăunelul care ține ușa deschisă, muzica cântă de una singură în sufragerie (ce bine te-nțeleg, muzico), obișnuiții casei fac vizita de rigoare, răsfoiesc, răscolesc, degustă secrete tari păstrate în spate. Cine știe, cunoaște.


Telefoanele ne trag de mânecă în sincron cu mesajele obișnuite: „veniiiiiiiiim!” și variațiuni pe aceeași nerăbdare.
Și vin cu picnicul la subsuoară: murături, șunculițe, țuiculițe, măsline, atenții. Le-nșirăm pe toate pe mini-masă, să curgă poveștile.


Mă pun pe desenat cu Mișu și iau o pauză mică: îl văd în lumina din fața librăriei pe Marius. Îl știu pe Marius de 9 ani, de când mi-am făcut cont pe Twitter (eu eram @sundaysux și spuneam multe prostii, el era @bluegod și încerca să-mpace pe toată lumea), și azi e singurul om cu steluță de See first pe Facebook-ul meu. Nu ne-am cunoscut irl niciodată, chiar dacă am învățat de la el mai multe decât de la mulți oameni pe lângă care-am stat în carne și oase. Ne-am îmbrățișat tare, sper că nu l-a distrus leneșul meu de porțelan din piept, și l-am poftit pe canapeaua roșie.

M-am bucurat și de Luiza, coechipierul lui de maraton cultural și una dintre persoanele de care-mi place mie mult, și nu doar pentru că suntem suflete pereche hoarders de cărți și ilustrații (ea și Mimo sunt Von Guggenheim-ele mele). Se pare că mai e și tipul de om căruia dacă-i spui cât de mult îți place inelul ei chibrit, vai de mine, ce superb, îl am și eu în wish list-urile de pe Pinterest de ani, îți răspunde: ah, l-am luat dintr-un flea market din Atena, ia-l tu dacă-ți place, eu îl port rar. Și poftim bucurie.

Apoi ne-am scurs toți: despre muzee și expoziții, despre viața aici și acolo și dincolo, despre cărți și desene și oameni.

Apare și Norișorul cu 2 reviste PIF noi, direct de la nenea din Paris, cadou pentru Vlad, pentru cine altcineva.

Nu apucăm să vorbim noi prea multe, dar mă simt cel mai norocos om când scoate un caiet firav și îngălbenit cu desenele tatălui ei, profesor de română. Nu știu dacă mă emoționează ceva mai mult decât jurnalele și desenele sincere ale oamenilor fără pregătire artistică. Îmi permit să expun câteva exemple, sper să nu se supere pe mine, sunt comori și nu vreau să le uit.

În soarele mieros de toamnă apar Teodora și Corina.

Apoi Adriana și Nicu ne recomandă Shoplifters, pe care tocmai l-au văzut la Les Films de Cannes, am notat. Ne petrecem restul serii desenând pe canapea, pe fundal cântă un băiat grec, recomandat de Radu, Vlad vorbește de ore cu doi porumbei, oamenii intră, se plimbă și agață câte-o carte, miroase-a ploaie, Teodora mănâncă măsline și bea suc de portocale, are un inel din ăla magic de la Kinder și îmi dă feedback pozitiv pentru portretele de familie pe care le-a colorat și urmează să le expunem în vitrină pentru poze.

*Poze făcute rapid cu telefonul, ca să nu uităm.

Continue Reading

Copenhaga: Ilustrațiile lui HuskMitNavn

În Copenhaga, o biserică din secolul 13, cu numele sfântului protector al marinarilor și cu haine gotice pe care le poartă de pe vremea recondiționărilor și-a refresh-urilor renascentiste, își trăiește viața de după deghizată în spațiu de artă contemporană. De vreo 60 de ani se tot plimbă artiști și expoziții printre zidurile ei și pe 12 octombrie am văzut-o mai fericită ca niciodată. Bine, n-am mai văzut-o până atunci, dar eu, dac-aș fi o clădire bătrână și elegantă, aș fi preafericită să primesc sub aripi valuri de copii și adulți bucuroși să se zgâiască la subrațele mele, tatuate de unul dintre cei mai mișto artiști cu hanorac din lume.

Îi știam de pe Instagram desenele delicioase și joaca tridimensională țicnită cu și pe hârtie, dar când m-am uitat pe harta Kulturnatten (am prins Noaptea Culturală a orașului în mod absolut neașteptat, exact ca acum 5 ani, în Oslo), eram atât de debusolată de șocul cultural încât am ales punctul ăsta total întâmplător. Mă rog, nu cred în vreun opus al lui Mercur retrograd (Mercur progresist? :)), dar ceva din aerul nostru cel de toate zilele tot m-a tras ca un magnet spre locurile astea fix în momentele potrivite.

Și-am intrat.

TEGN (DRAW) e cea mai mare expoziție solo de până acum a artistului danez HuskMitNavn (nume de scenă care se traduce în “Remember My Name”). E demonstrația în mărime (supra)naturală a situației porno ideale: când ai cu cine, ai cu ce și ai și unde.

Pare că cineva s-a trezit și-a zis într-o dimineață: halløj, domnule artist, poftiți la noi, uitați ce sufragerie mare și frumoasă, faceți-vă comod, jucați-vă oricum vă taie capul ăla briliant și apoi noi o să invităm oameni timp de vreo 4 luni să se tot uite la ce-a ieșit.
Am încercat să fac un pod din picioare și-o flotare imaginară, dar nu pot să-mi dau seama cât i-a luat să umple locul ăla cu cele mai mișto lumi și personaje – prima lui postare de work in progress e de prin iunie, deci cel puțin 3 luni de muncă până pe 30 august, la vernisaj.

Labirintul lui e presărat cu personaje supradimensionate și ultracolorate (murale care-o să dispară după 6 ianuarie 2019, când se închide) surprinse în mijlocul unor acțiuni mai mult sau mai puțin lumești, printre iluzii optice și perspective twisted, și popasuri pentru colorat pagini din cea mai recentă carte a lui (pagini expuse ulterior tot acolo, fiecare colorator devenind așa parte din instalație). Până și coșurile de gunoi au povești de zis în gura mare pe la colțuri. Mă rog, oricât aș încerca să descriu eu ce-am simțit trezindu-mă cu fața la acei pereți, nu pot să traduc nici măcar 10% în cuvinte tastabile.

Am făcut și o sută de poze cu telefonul, că altceva n-am avut la îndemână, dar cât de cât:

Dacă ajungeți în Copenhaga până-n ianuarie, mergeți să vedeți expoziția lui HuskMitNavn. O să vă mulgă sufletul de-o bucurie pe care-ați și uitat c-o țineați la naftalină.

De marți până duminică, la Nikolaj Kunsthal (Nikolaj Plads 10/1067), bilet 70DKK (44 lei).

Continue Reading

Smells like București spirit

Mergeam eu așa și-așa azi prin oraș și mă rodeau un pic adidașii și îh ce rău c-am renunțat la sandalele care l-au târât după mine printr-un mall pe domnul de la paza lui doar ca să-și facă curaj să-mi spună ce comode par, unde se găsesc, și eu care credeam că mă suspectează de ceva, dar să revin la azi, în timp ce mergeam ușurel când pe trotuar, când pe mijlocul străzii, că ce să facem dacă mașinile ne iau locu’, le luăm și noi strada, 11253 de pași – yes, mă învăluiau ca o ceață kitschoasă din poze onișorene toate mirosurile toamnei bucureștene și mi-am dat seama că mă simțeam CA ACASĂ și chestia asta a declanșat o disecție olfactivă de neoprit: oriunde-oi ajunge în lumea asta mare și rotunjoară, o să mă simt ca acasă în secundele în care-o să trag în piept, pe rând sau deodată, vapori înecăcioși de benzină, parfum delicios de struguri prăfuiți, eau de canal cu note pronunțate de caca și pipi de bipezi și de patrupezi, duhuri ale transpirației eliberate după ani și ani, miresme plutitoare de ardei copți bine pe toate părțile, asezonate cu note subtile de parfum scump a cărui sursă n-o detectezi pentru că ești hipnotizată de furtunul care spală un dric parcat pe trotuar.
Of, București. 12 ani cu de toate, noroc c-am adunat și destulă dragoste-n ei, că altfel.
Pe voi ce mirosuri vă trimit înapoi pe-aici?

 

Continue Reading

Zine: readtube

 

Another quick zine I managed to put together a few days ago: it’s called “readtube”. Degenerative aesthetics marked on paper with cheap fluoro wax pastels.

It’s an accordion-folded episode, set in an imaginary tube with lonely commuters who are sad while reading the news on their phones, or from magazines, or from their neighbors’ papers.
The last passenger is also part of the shocking daily news:
Miyazaki’s No-Face (initially disguised as a nun) is holding a freshly kidnapped baby Jesus.
Many questions arise: is No-Face becoming a better character by picking up baby Jesus’ character traits? Is baby Jesus inherently good? Are babies born good or evil? Or they become more or less one or the other through their parents’ care and because of the environment they grow up in? Was Rousseau right when he said we’re born “perfect idiots”? Or Hobbes, describing baby humans as “selfish brutes”? Where does morality come from? When does morality come? Is today Saturday?

 

 

Continue Reading

Muzeul Rotocoalelor

 

Intro:

Probabil că semnele au fost acolo încă de la început. Îmi plăceau pixurile. Îmi puneam costumul de om mare când țineam unul în mână, chiar dacă încă dădeam cu capul de colțul mesei. Preferatele mele erau pixurile sustrase de pe bordul camionului de lapte cu care mă mai plimba bunicu-meu din când în când. Avea MULTE.

Scriam (cu ele) povești în limba rotocoalelor prin dulapuri și pe sub masă. Mai ales sub masă: peretele ferit, proaspăt văruit de mamaia cu rolele ei înflorate sau geometrice era perfect.
Vizualurile rupestre minimaliste, repetitive, și-au încheiat existența clandestină odată cu învățarea primelor litere. Probabil, primul cuvânt pe care l-am scris a fost:

Copiat de pe pachetele de țigări cu care vecinii mei mai mari își construiau roboți.

 

Fanzin:

MUZEUL ROTOCOALELOR
August 2018, print A5 (scris de mână), 60 de pagini, alb-negru, cusut.

Muzeul Rotocoalelor adună bucăți din lumea mea mică de altădată, repovestite cu priceperea mea de-atunci. Subtitrare în limba română inclusă pentru claritate.

 

PS: în vacanța asta de vară, mi-am propus să-ncerc să printez (aproape în fiecare săptămână sau măcar de 2 ori pe lună) câte o fanzină cu ce-mi mai trece prin cap. Exerciții de stat și jucat mai mult pe-afară, până mă strigă mama internetului în casă. 

 

 

Continue Reading
1 2 3 14