Mă trezesc devreme doar pentru că simt că-mi curge fața și s-ar putea să nu visez urât. Gheața din punga de sub obraz s-a gândit să-mi spele fața de pernă, vorba vine, gheața nu gândește, normal că nu gândește, păi cum să gândească, numai oamenii gândesc, și nici ei chiar tot timpul, gheața-i gheață și doar atât, gata.
Oglinda din baie are două vești pentru mine, una proastă și-una bună, cu care vreau să înceapă, hai cu aia bună, și-mi arată că nu mai am cearcăne deloc la ochiul stâng. Aia proastă e că cearcănele nu mai sunt acasă pentru că s-a urcat obrazul pe locul lor. Asta e, am așteptat festivalul ăsta ca și când, nu mă oprește pe mine o falcă umflată, mă duc, cum să nu mă duc, ba nu, întrebarea corectă e cum să mă duc, am nevoie de un filantrop cu un loc în mașină. Îl găsesc, ajungem la Știrbey și mă izbesc déjà-vu-urile. Vă zic eu, lumea de pe-aici a coborât direct din Tumblr, nu din RATB.
E prea frumos și cald, dă-i cu freșuri, dă-i cu antibiotice, azi și mâine singurul dumnezeu mi-e vezica, să reziste, să reziste, să reziste 9 ore, știu că poate, trebuie să poată, e mai sănătos așa. Inspirație: sută la sută transpirație (să țin minte și pentru anul viitor).
Mi-am șters clasicul Ranting Specialist de pe buze, aici nu pot să comentez, n-am chef, nu-mi vine, e prea frumos. Și totuși.
Mi-a pus zenul pe pauză isteria ălora rămași pe-afară care-și agasau non-stop cunoscuții de pe lumea cealaltă să le facă rost de bilete sau brățări. Pentru că la noi nu există dom’le sold-out, ce-i aia sold-out? Pentru că de fiecare dată se găsesc invitații în plus și, dacă nu, oricum se descurcă ei cumva să intre fără să plătească. Mândria românului de-a face rost de chestii gratis ar trebui cântată-n imnul național, de exemplu, în strofa 11:
Bărboși cu steaua-n frunte! duhnind a nicotină,
Deviza-i „moca, frate” și scopul ei preasfânt.
Ne milogim pe Facebook în nopți cu lună plină,
Noroc că și-au luat alții biletele din timp!
În fiiine. Au intrat The National pe Riders on the storm punct.
