Într-a șasea am avut cele mai multe ore de matematică de pe Pământ. Umpleam caietele de teme de la o săptămână la alta și-n alea de clasă scriam după dictare, frumos și cu ură, definiții roșii, teoreme verzi și proprietăți albastre.
Doamna R. avea părul permanent și două perechi de ochelari pe care le tot încurca i se ciocneau pe piept când făcea câte-o mișcare bruscă. Și făcea tot timpul mișcări bruște. Cel mai mult îi plăcea să taie liniștea cu câte-un urlet turbat și să duduie un car de pumni în vreun spate de pișpirică expus direct, pe postament, cu creta-n mână și gândul la Q.E.D. Cu ochii în lacrimi și sughițuri reținute, binecuvântatul își continua demonstrația cu fața la tabla plină de formule și-și pregătea retragerea cu capul sus, spre banca lui, urmărit cu milă și frică de ceilalți 70 de ochi din bănci. El i-a salvat azi, mâine cine știe cine urmează, că avem două ore, una după alta.
Părinții nu-ndrăzneau să spună nimic, c-o să se răzbune pe clasă, sau poate doar pe al meu, o să-l țină numai în 2 și 3, dar lasă, c-o avea și ea dreptatea ei, și măcar de frică să-nvețe matematică, o să-i prindă bine mai târziu, ce dacă-i mai lipește vreo palmă, și noi ne-am luat papara la vremea noastră și uite că n-am murit.
Niculăieș
A șasea a fost lungă, mai lungă ca moartea, dar după ea a venit a șaptea, și mai și. Doamna R. și-a păstrat obiceiurile, pe unele chiar și le-a upgradat. Într-o zi s-a înființat în clasă înainte de terminarea pauzei, s-a instalat la catedră și a așteptat să ne adunăm toți. A băgat mâna-n geantă și a scos o bucată de lemn de vreo 20 de centimetri, ar fi putut fi o linie, dar nu era gradat și nici prea subțire, ar fi putut fi un arătător, dar era prea scurt.
„Coptii, vi-l prezint pe noul meu coptilaș. Am de gând să-i fac botezul azi, o să-l intitulez Ni-cu-lă-ieeeș!”
În timpul orei îl mângâia și ni-l arăta, îl dădea c-un parfum de la Avon și-l așeza strategic pe catedră, să-l pândim, să ne pândească. Niculăieș era acolo și ne voia răul. Dacă ar fi avut mâini, Niculăieș și le-ar fi frecat malefic, abia așteptând să ni se-mpleticească vreo teroremă-n gură. Puteai să știi să citești și-n stele, când Niculăieș își băga coada pe ușa clasei, uitai și cum te cheamă.
Mă uitam paralizată la bucățica aia de lemn dătătoare de coșmaruri și mi s-a părut că-mi poruncește ceva. Era vocea doamnei R., dar lemnul îmi vorbea, jur că el vorbea. Și mă obliga să-i recit cazurile de asemănare a triunghiurilor. M-am holbat amuțită la el până n-a mai avut răbdare și mi-a ordonat să-ntind palma stângă. De care s-a lipit usturător de vreo 3 ori. Sau 4. Sau 5, oricum după prima n-am mai simțit nimic. Știam cazurile mai bine decât adresa de acasă, dar am rămas așa, mută, lovită și cu lacrimi care n-aveau curaj să mi se dezlipească de ochi.
Era turbată doamna R., dar avea și momente în care se dădea de gol că ne iubea, așa cum eram noi, coptii proști și speriați de bombe. Îi eram dragi și probabil de-aia se și enerva așa rapid și des pe noi.
Într-a 8-a, înainte de Capacitate, în săptămâna liberă pentru pregătiri de examen, ne chema zilnic la școală, 4-5 ore pe zi, non-stop, fără pauză, să ne scoată ochii cu teroarea și testele și formulele și exercițiile ei. În săptămâna aia, a aruncat cu o sticlă de jumate plină cu apă până-n spatele clasei, dacă nimerea pe careva, dus era. Tot atunci, la un moment dat, când ne-am ridicat nasul din caietele cu pătrățele, ne-am uitat unii la alții dezorientați: era liniște, profa nu ieșise din clasă, nu se ridicase de la catedră, dar totuși nu era la catedră. Ne-am înțeles din priviri că trebuia să păstrăm liniștea și am auzit un zgomot de ceva molfăit sau supt, nu se auzea prea clar, dar „CU!CU!”. Doamna R. a răsărit brusc de sub catedră, unde se băgase să sugă o portocală, ca să nu ne facă poftă, trebuia să ia o pastilă și nu mai avea apă (probabil pentru că o aruncase în spatele clasei?). Atunci am aflat pentru prima dată că râsul înfundat e probabil fratele vitreg al picăturii chinezești.
Cu o zi înainte de proba de mate, ne-a ordonat adunarea generală de urgență. Nu aveam sală de clasă unde să ne pregătească, școala era închisă, ăia de-a șaptea jucau fotbal pe terenul din spate. A urlat la puradei s-o șteargă de acolo și ne-a instalat pe ciment, în genunchi sau turcește, pe niște cartoane. Era ciufulită, agitată și mâzgălea o rezolvare de problemă de geometrie pe o altă bucată de carton: „am avut o revelație, mi-am dat seama că n-am insistat destul pe tipul ăsta de probleme și, dacă vă dă una din asta mâine, nu vreau să vă am pe conștiință, băgați la bostan, că vă mănâncă mamaia dracului.” (Nu, nu ne-a picat tipul ăla de problemă, dar adunarea a fost memorabilă.)
N-am mai pupat matematică după clasa a 8-a, că profii de mate de la Filologie s-au lipsit de noi. Pe doamna R. o mai visez și-acum, îmi tot dă teste ba în spatele școlii, ba într-un cubicul de corporație, ba într-o grădină, la un festival. Cvuod ierat diemonstrandum.
PS: Nadia m-a ațâțat să scriu despre asta.