mi-am amintit că mă aştepta acasă Cel mai mare Gulliver. Ediţia din 2013, ilustrată de Irina Dobrescu. Şi m-am întors la el.
Cel mai uşor mod să nu-ţi treacă suprarealismul e să scrii cărţi pentru copii. Despre asta e vorba, până la urmă: visul atotputernic îi învăluie şi pe Matei, şi pe Naum, şi pe cititori.
Între 72 de pagini cu fraze în versuri versate, se întinde (de-i pocnesc încheieturile) veşnica dorinţă a copiilor din toate timpurile: să crească peste noapte. Prostuţii de ei, nu-şi dau seama decât prea târziu că şi-au dorit greşit. Şi mulţi dintre ei, chiar după ce cresc înalţi şi bătrâni, tot ar da orice să-ntâlnească un pseudo-cangur de grădină care să-i facă Oameni Mari, şi mai Mari. Nu se-nvaţă minte, ce să le faci?
Eu nu mă identific cu personajul ăsta răzgâiat. Când eram mică, îmi doream să fiu mică, când sunt mare, îmi doresc să fiu mică. Cu cât eşti mai mare, cu atât te urmăresc mai mulţi ochi, ochi cărora le porţi grijile până uiţi de tine. Ochii ăştia au aşteptări de la tine, îţi umplu inbox-ul cu responsabilităţi şi te trezesc cu noaptea-n cap ca să fii Mare pentru ei. Şi tu nu vrei decât să te faci mic, mic, dar nu ca piticul ăla care locuia-n ibric, că el a sfârşit-o cam prost.
În fine, oricum aţi fi, mici, mari, citiţi povestea Gulliverului autohton. Şi uitaţi-vă cu atenţie la ilustraţii: Irina îmbină excelent amintirile copiilor de altădată cu actualităţi trendy (ironizate subtil, tiptil).
*Explic titlul:
Mă dureau picioarele, dar nu mă plângeam, că eram în Oslo. Încercam să-mi târăsc paşii prin orice colţ, să mă lipesc cât mai mult de oraşul ăla, că el s-a lipit de mine din prima. Aşa am intrat să căscăm gura şi într-o curte interioară, unde erau expuse cărţi, multe cărţi, şi oamenii se-ngrămădeau politicos printre ele. M-am zgâit la titluri, am aruncat un ochi în stânga, altu’-n dreapta, numai cărţi în norvegiană. În câteva secunde, chiar sub nasul meu au apărut:
