Am citit o grămadă de articole despre 2016le din viețile altora, cu succese și eșecuri, cu laude și confesiuni, lecții și regrete, na, cu ce-a rămas fiecare după încă 12 luni de trăit pe fața Pământului. Și-am început și eu să-mi fac recensământul în gând, să-mi amintesc cum a trecut anul peste și pe sub și prin mine (ca Iisusul scris pe peretele din spatele Teatrului Odeon).
Trăgând linie (nu ca Mutu), estimez că pentru mine ăsta a fost anul cu cea mai mare poftă de-nvățat dintre toți de pân-acum. Mi-am zis c-o fi comportament de ajun de 30 de ani, să îndes tot ce n-am făcut, n-am citit, n-am văzut, n-am ascultat, pe ultima sută de metri, ca să nu miros a naftalină când pășesc pe-acolo, prin deceniul meu nou.
Pe scurt (haha, n-o să credeți, dar se poate și mai lung de-atât), cu de toate:
În ianuarie, mi-a plăcut mult speech-ul Tarei Skurtu de la Creative Mornings, un eveniment global organizat lunar și în București, de 3 ani încoace, de o mână de oameni dragi (gazdele-s Andreea Vrabie și Cristi Lupșa). M-a făcut să vreau să citesc mai multă poezie.
Tot în ianuarie, ședințele Asociației Visual Playground (al cărei membru co-fondator je suis) se încărcau cu planuri de plănuit și lucruri de lucrat, dar măreția lor încă nu era conștientizată pe bune de nici unul dintre noi.
În februarie am făcut stânga-dreapta-mprejur prin Malta. O săptămână care m-a bucurat, dar nu de tot, cam așa.
În martie am răspuns la prea multe mail-uri ca să pot să-mi amintesc și altceva. Pentru că la începutul lunii am lansat înscrierile la Visual Playground 2016 (școală alternativă de graphic design și ilustrație). Echipa noastră a evaluat 120 de aplicații cu ajutorul unui sistem de notare complex, pus la punct de Rareș, maestrul Excelului, iar pentru jurizarea finală (selectarea celor 24 de participanți) l-am avut lângă noi pe Ovidiu Hrin. Extraordinar om.
În campania de promovare am trimis chiar și scrisori personalizate șefilor de agenții, să-și trimită arții și graphic designerii la cele 10 zile de școală.
În aprilie mi-am zis că am nevoie să învăț cum să nu mai fac implozie când nu pot să demonstrez că am dreptate. Așa că m-am înscris la Atelierul de Argumentare ținut de debaterul David Moscovici. 5 duminici petrecute cu oameni din afara bulei mele, cu luptat cu frica de penibil și vorbit în public, total în afara zonei de confort, dar hei, am încheiat ședințele cu mai mult curaj. Și, bineînțeles, cu ocazia asta, mi-am dat seama cât de mult ne-au lipsit / ne lipsesc dezbaterile din școli (de ce nu înlocuim temele pentru acasă cu dezbateri nici în 2016?).
Între 7 și 17 aprilie, am trăit cumva afară din corpul meu. Pentru că lucrurile alea nu mi se puteau întâmpla mie. Să-i văd și să-i ascult pe câțiva dintre cei mai mișto artiști din țară și din lume la cele 2 conferințe organizate de noi la care au asistat sute de oameni, la 10 zile de workshop-uri intense, cu desenat și plâns la workshop-ul și speech-ul lui Dan Perjovschi, dorit reconversie profesională la workshop-ul despre fonturi și typography al lui Ray Bobar, revelații la prezentarea lui Hrin, observat și bucurat de prieteniile proaspete dintre participanți la workshop-ul super interactiv al băieților de la BLAU, tăvălit pe jos (la propriu) de râs la experimentele lui Jonathan Calugi, minunat la inside joke-urile răsărite între studenți și Guillermo Ortego, povești în Energiea și Control cu Timothy, Lauren Hom, Karolis Strautniekas, fredonat „Unde dragoste nu e, nimic nu e” și împărțit vin din damigiană cu ei (dovadă), murdărit teniși cu cerneală tipografică la Fabrik, atașat foarte tare de echipa mea. Ce vis.
În mai i-am cunoscut în sfârșit pe Balamuci: Răzvan Cornici, Livia Coloji și Ana Kun. Care-mi erau deja dragi după ani de discuții pe mail și la telefon.
Tot în mai am mers și la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, care, deși n-aș fi crezut vreodată, a fost chiar cu emoții.
Apoi am primit niște șuturi serioase de la ANAF, cu care Cristi s-a luptat toată vara, până s-a făcut dreptate. Pentru că nu credeam c-o să se rezolve vreodată, am început să mă gândesc cu disperare la soluții și singura pe care am găsit-o a fost să încerc să-mi deschid eu o firmă pe care să funcționăm în continuare. To be continued.
A urmat singura vară în care n-am ajuns la mare din ultimii ani.
În iunie, David Sedaris a venit să vorbește drăguț la București și am fost să-l ascult, la invitația editurii Publica.
Apoi am urcat într-o zi pe Jepii Mari, unde era să mor căzând în prăpastie, rupându-mi picioarele, mâncată de urs sau într-un accident de mașină condusă de cineva care ne-a luat la autostop să coborâm serpentinele cu viteză prin cea mai deasă ceață.
În iulie am început frumos, cu o supărare: n-am putut să recuperăm 11 pânze mari cu lucrările lui Vali Petridean de la Terasa Monteoru. N-o să uit niciodată cât de agresivi și ignoranți au fost angajații de acolo.
Apoi am fost pentru prima dată la Slănic Prahova și a fost așa. Și-am mai plecat încă 5 zile și mai departe, prin țară, să ne mai aerisim Bucureștiul din noi. Am dormit în prima noapte la Turda într-o pensiune în care ne-am scărpinat pân-a-nceput să cânte cocoșul la fereastra noastră, apoi ne-am dat cu barca prin salină. Am ajuns la Electric Castle, unde țintisem doar concertul Sigur Ros, pe care nu l-am simțit deloc cum mă așteptam, așa că am decis că m-a dezamăgit. A doua zi ne-am oprit prin Grădina Botanică din Cluj, apoi am plecat spre Padiș și, după cel mai bolovănos-distrugător drum din Univers, am reușit să ne cazăm la o pensiune pustie, fără semnal, unde, pentru câteva ore, am avut senzația că locuiește însuși Norman Bates. Am supraviețuit și-am continuat traseul cu vizite la cascade, ghețari, peșteri și gata, acasă.
În august, după zbateri și drumuri și bătăi de cap, după învățat un pic de contabilitate primară, citit romane despre legi fiscale și taxe și finanțări (semi)rambursabile, am primit certificatul de înregistrare pentru prima mea firmă. 16 august 2016, a day to remember.
La sfârșitul lunii, mi-am petrecut un weekend la cursul de creative writing al Tarei, în redacția DoR, unde a fost așa.
Și am vizitat și Castelul Cantacuzino, într-o excursie de-o zi la Bușteni. Expoziția Van Gogh era o făcătură, n-aș mai crede nimic din ce se organizează acolo.
Am început septembrie cu încă o tură de frică de urși și lupi și șerpi și gângănii și tot ce mai umblă sau se târăște pe un munte. Am urcat la cabana Piatra Mare prin Canionul 7 Scări, unde mi-a fost un pic răuț de înălțime și de trepte umede și de oamenii care puteau să-mi cadă-n cap să mă strivească în cascadă printre stânci kaput. Am reușit s-ajung vie să mă joc cu măgarii prăfuiți adorabili, să mă hlizesc în paturile foșnitoare din camera comună, ascultând bancurile munțomanilor, să mănânc ouă ochiuri și la cină și la micul dejun, să mă uit la lume de sus și-apoi să mă plâng tooooot drumul la întoarcere că nu mai vreau și nu mai pot. S-ar putea să mai vreau și să mai pot, ce să zic acum.
La mijlocul lunii mi s-a pus pata pe singurul program masteral la care mă tot gândeam de câteva luni, dar nu îndrăznisem. Am aplicat, am tremurat la interviul de admitere cu viitorii profesori, am intrat și în seara aia m-am plimbat cu metroul plângând puțin de bucurie. Apoi le-am ademenit pe calea mea pe încă două ființe dragi care-mi sunt acum colege. Ea și ea.
Ultimul weekend din lună mi l-am petrecut cu echipa Visual Playground și 21 de participanți, la sediul Fabrik, unde s-a lăsat iar cu un pachet de revelații despre cum se fac cele mai frumoase cărți și nu numai.
Și-n ultima joi din lună am organizat un mic event de caligrafie cu cretă la Expirat, cu Sorin și cu Mura, un cuplu artistic super hardworking și mișto.
În octombrie, cursuri în 4 seri din săptămână. Iar facem o mișcare extrem de mișto cu Visual Playground: workshop-uri cu ilustratoarele americane Wendy MacNaughton și Carson Ellis. Iar am senzația că eu nu-s eu, ce se întâmplă aici, cum am reușit asta. Cu ajutorul DoR și Power of Storytelling, normal. La mijlocul lunii chiulesc de la un curs (sorry, Bogdan; merci, Mimo) ca să-l ascult pe Colin Meloy de la Decemberists la Power of Story. Piele de găină all over. A doua zi, obișnuitul râs cu plâns, dragoste eternă pentru Jon Mooallem (vai, cum povestește băiatul ăsta, citiți-l pe oriunde-l găsiți), Chris Jones (zeul care m-a lăsat cu un nod în gât), Caroline Paul, Carson din nou.
Noiembrie-mi mai aduce o admitere-n spate, la un curs de graphic și web design (oare nu era normal să mă molipsesc, după lunile de dinainte?), la Dev Academy.
Pe 9, primul eveniment la care am participat ca artist rep / agent de ilustratori. Titulatură asumată odată cu firma proprie, firmă transformată în agenție de ilustratori: Studio RECEPTOR se numește și în 2017 o să mă concentrez destul de mult pe el. Pe www.studioreceptor.ro am publicat și primii artiști al căror agent încep să fiu (work in progress, mai adaug). Am și pagină de Facebook și Insta, urmează să fie populate de conținut artistic, desigur.
Pe 16 am reluat obiceiul apreciat de cei care mi-au făcut observație că am făcut o pauză prea mare (de 8 luni): newsletterul despre artă și artiști și chestii bune de pe internetul meu. Puteți să vedeți scrisorile trecute aici și, dacă vă plac, să apăsați pe butonul ăla de sus: join our mailing list.
În decembrie s-a confirmat: Visual Playground a primit finanțare AFCN. Ne-am bucurat iar ca și când ar fi ireal, dar sperăm să fie totuși foarte real și să facem un VP 2017 like no other.
Luna asta a fost epuizantă până la sânge, am început noi proiecte (dar le povestesc după ce se termină cu bine), Colorhood.com a depășit 500 de ilustrații de la artiști români (curatoriate de mine și de Cristi), am livrat cele mai multe printuri din toată existența galeriei, am participat la Made in RO, încă am energie și bucurie să povestesc despre fiecare în parte (și cred că mă mai ține ceva), urmează să fac rapoartele și să văd cum stăm pe hârtie, că sustenabili tot nu suntem, nici după atâția ani.
Pe 12 decembrie i-am cerut internetului să mă ajute la o temă pentru facultate, pe care îmi propun s-o concretizez într-o cercetare / expoziție / publicație la un moment dat. Pe contul de Instagram @artadinscara, adun fotografii cu tablouri și instalații pseudo-artistice din scările de bloc din România. Pe mail (artadinscara@gmail.com) am primit o mulțime de fotografii, cele mai multe totuși nu se încadrează, că-s cu plante și icoane, dar aleg dintre ele și le public pe cele mai relevante. Mi-am propus să depășesc 200 de followers la împlinirea primei luni de postări, mă apropii.
Nu, n-am terminat.
Doar câteva mini-liste cu ce mi-a plăcut mai mult și mai mult în 2016 și nu vreau să uit:
7 Seriale (din mai multe decât aș fi vrut): Horace and Pete (Buscemi și Louis CK – incredibil de deprimanți și minunați), Black Mirror (episoadele 4, 5, 6 încă mă bântuie), Stranger Things (neașteptat de drăguț), The Night Of (anatomia unei transformări, foarte bun), Westworld (iarăși dileme morale), Mr. Robot (hackeri și paranoia), Master of None (m-a convins să-mi placă de Aziz).
7 Filme (din mai puține decât aș fi vrut): Hunt for the wilderpeople (majestical, Skux life, adorabil), The Lobster (iarăși distopie, mi-a plăcut, nu mai ziceți că-i de hipsteri), Zootopia (excelentă animație, cu niște referințe discrete mișto), Fuocoammare (mi-a rupt inima), Sieranevada (o Românie într-un apartament de bloc), The Big Short (Christian Bale, geniu desculț), Mary and Max (animația e din 2009, dar aș zice că e filmul meu preferat din toate timpurile).
7 Cărți (din vreo 25 terminate): „Umilirea publică în epoca internetului”, de Jon Ronson (context is king, m-am făcut cu o mare fobie în timp ce-o citeam); „Eu o să vorbește drăguț cândva”, de David Sedaris (funny și adorabil); „Medgidia, orașul de apoi”, de Cristian Teodorescu (mi-a făcut poftă de istorie, ce povestitor); „Trado” / „Gravitație” / „Floarea de Menghină”, de Svetlana Cârstean (poezii cu nod în gât); „Interior Zero”, de Lavinia Braniște (în rând cu lumea cititoare); „Nu cred în sfârșitul lumii”, de Antoaneta Ralian (antologie de Marius Chivu, memorii culese, notițe ale traducătoarei care a murit în 2016 și de care eu m-am atașat subiectiv – pentru că a trăit în orașul meu natal și pentru că într-o altă viață aș fi putut fi ea); „Feminist(ă), feminiști”, de Chimamanda Ngozi Adichie (în 2016 am început să conștientizez mai bine niște tradiții autohtone revoltătoare; e o carte mică, dar ar trebui s-ajungă în buzunarele tuturor. Sau măcar să-i ascultați Ted Talk-ul).
7 Albume: Moderat – III | M83 – Junk | Justice – Woman | The Kills – Ash and Ice | Glass Animals – How to be a human being | Metronomy – Summer 08 | Haelos – Full Circle
La muzică mai fac o oprire. Pentru că de câțiva ani tot pigulesc piesă cu piesă pentru playlist-urile sezoniere ascultate la Origo (și din 2016 sunt chiar selector cu contract), de sărbători am făcut și un mixtape cu cele mai ascultate (de mine) 215 din 2016 (bine, am trișat cu 10 dintre ele, care apăruseră la final de 2015, n-am putut să mă abțin).
Doar pe primele 50 le-am aranjat într-un fel de top, după cât de des am apăsat repeat.
Observații:
– există 4 intrări românești, care mi-au plăcut prea mult (Karpov not Kasparov, Golan, Omelette, Moonlight Breakfast);
– doi artiști și-au schimbat numele de scenă în 2016 (Chet Faker a devenit Nick Murphy, Chinawoman a devenit Michelle Gurevich);
– sunt și câteva coveruri minunate (SOS de la Abba cântat de Portishead, Stand by me – Florence + The Machine, Everybody’s got to learn sometime – Beach House, The Moth – Les Deux Love Orchestra);
– am inclus mai multe piese de la aceleași trupe / aceiași artiști (pentru că n-ai cum să alegi una singură de pe albumele Moderat sau M83, marile obsesii ale anului);
– playlist-ul e o salată de boeuf cu multe stiluri, treceri bruște de la dansuri electrocutate la melancolii profunde și-napoi, ca-n veață.
Enjoy și dați mai departe:
