Prima carte ilustrată pe care mi-o amintesc, din vremurile în care îmi exersam răposatele-mi talente artistice prin rația zilnică de tatuat pereți (preferatele mele erau rotocoalele făcute cu pixul pe sub masă, prin șifonier, pe după ușă, o înclinație precoce mai degrabă spre caligrafii enigmatice decât spre desen), e o carte cât un sfert din ceea ce era fizic o Ramona de 5 ani. Cartonată, plină de povești de Frații Grimm care-mi pompau cele mai ciudate vise.
Am mai răsfoit-o prin gimnaziu, când n-aveam chef de teoreme și formule chimice, dar, cu timpul, am lăsat-o să se umple de praf pe raft, că doar eram „prea mare pentru citit povești”. Hm.
Apoi am plecat la facultate și a avut mama grijă să doneze ce a considerat că nu-mi mai trebuie. Bineînțeles că o carte de povești nu mi-ar mai fi trebuit. Bineînțeles. (S-ar putea s-o învinovățesc degeaba pentru dispariția cărții, dar există precedente, așa că rămâne suspectul principal în acest caz.)
Nu-mi dau seama nici acum dacă motivele pentru care am reținut cu precizie firul narativ al poveștilor din cartea asta se ascund în bizarul tipic Fraților Grimm sau în detaliile ilustrațiilor bântuitoare de pe paginile cu litere zimțate.
Am căutat-o câțiva ani pe net, dar ce rezultate câștigătoare poți să ai când alăturarea termenilor e așa vagă – „carte fratii grimm ilustratii groaza”, „carte povesti fratii grimm ilustratii anii 90”. Dar am găsit-o. Acum vreo lună, pe site-ul unui anticariat.
Mi-am dorit mult să aflu cine a ilustrat-o, dar atenta traducătoare de la Chișinău a avut grijă să „tălmăcească” și numele artistului (groaznic obicei), ca să-l facă de negăsit. Dar l-am găsit:
Ilustrațiile au ieșit din mâna artistului estonian Jaan Tammsar (n. 1949), în 1981.
10 ani mai târziu, au ajuns și în România, publicate de editura Hyperion din Chișinău.
Acum, la revedere, aș fi zis că ilustrațiile lui Tammsar seamănă cu arta lui Hieronymus Bosch, dar am citit un pic despre el și nu. Ilustratorul estonian s-a inspirat, de fapt, din decorațiunile populare rusești – Lubki. Decorațiuni care erau la modă pe meleagurile slave încă din secolul al XVII-lea, sub forma gravurilor ușor de replicat și de achiziționat, care reprezentau sfinți și scene biblice, legende și eroi din folclor, virtuți și năravuri femeiești (ahem), calendare și almanahuri, episoade despre beții și dansuri, satire și glume despre țari (mai ales despre Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare) și tot felul de preocupări cotidiene în care se regăseau oamenii în vremurile alea. Printre cele mai des întâlnite personaje în Lubki se numără și Baba Yaga, o prezență ambivalentă: uneori bună, alteori răul întruchipat, practic un fel de Muma Pădurii din folclorul mioritic.
Închid paranteza și revin la ilustratorul nostru, acum c-am aflat și unde-și are rădăcinile.
45 de povești se-ntind pe 200 și un pic de pagini, dintre care cea pe care mi-o amintesc cel mai bine nu e Albă ca Zăpada, nici Cenușăreasa, nici Hansel și Gretel, ci:
Povestea unuia care nu știa ce-i spaima
Îmi era frică s-o citesc, închideam ochii când era pericol să se deschidă cartea fix la paginile alea, dar personajul din poveste nu se panica indiferent de ce pățea? Cum să nu te sperie sicrie și monștri fără jumătăți de corp, întunericul și fiarele sălbatice posedate, patul care zboară printre fantome și schelete sau capetele de morți folosite ca bile pentru popice? Să nu mai zic că horror mi se pare și condiția tatălui care-și alungă fiul de acasă, să nu-l mai vadă-n fața ochilor, de terchea-berchea neînțeles ce e. Când e mai mult decât evident că băiatul suferă de Asperger’s, simptomele bat la ochi: interacțiuni sociale limitate sau inadecvate, empatie scăzută, dificultăți în înțelegerea normelor sociale convenționale și, mai ales, susținerea unui discurs repetitiv, a monologului „Vai, de m-ar prinde spaima! De m-ar prinde odată spaima!”.
Vouă ce cărți v-au marcat copilăria?