Am învățat ce știam deja: să nu crezi în recomandările aproapelui tău. Niciodată. Serios, dacă mă considerați aproapele vostru, să nu credeți în recomandările mele. S-ar putea să vă oripileze, să vă enerveze sau să vă placă. E mai riscant să te bazezi pe o recomandare de film făcută de un cunoscut decât să-ți pariezi biletul de tren pe-un set de alba-neagra într-o gară dubioasă de provincie.
Ca să vedeți de ce zic asta, cu ocazia Revelionului 2013-2014, mi-am supus invitații la o vizionare de Taxidermia. Urmată de-un început de Funny Games. N-a fost prea bine, așa cred acum.
Pe final de 2014, m-am scufundat în extazele altora și am încercat să urmăresc niște recomandări de la oameni în care aveam încredere. Aveam.
Am văzut The Judge și-am zis pa, Robert Downey Junior, nu-mi ești drag cu atitudine de Tony Stark chiar în orice film. Dramoletă cu inserții de comic de caracter care nu mai e așa comic după o vârstă, e doar repetitiv și previzibil și enervant.
Am încercat să mă uit la The Interview, am rezistat doar cu helas lângă mine și cu degetul arătător pe butonul de fast forward. Prostia nu mi se pare amuzantă, mi se pare tristă, cred că îmbătrânesc, asta-i viața, dar Seth Rogen și James Franco sunt fix cocalarii de care mi-e teamă că lumea o să se lase condusă.
De la The Drop am învățat că nu-i ok să bagi în seamă recomandările fetelor care salivează după Tom Hardy, filmul ăsta are cel mai plictisitor fir narativ al secolului. Mai bine vă uitați la un ghem care se deșiră. Continuu. Timp de 2 ore.
I Origins e o adunare de clișee expuse semiprețios, din care am învățat că am dreptate să-mi fie frică de lifturi și c-ar fi cazul să folosesc doar scările anul ăsta, chiar dacă stau la 10. Cum am zis în tweet-ul de după: singurul lucru bun la el e The Dø – Dust it off. În rest, bad acting, replici jenante, scenariu sterp, profunzimi de canal.
Deși nu e capodopera la care mă așteptam, crezând că face parte din categoria pune-mi-un-film-în-care-e-un-pic-de-Holocaust-și-o-să-plâng-o-săptămână, Ida a fost suficient de scurt încât să-mi placă. Cadre perfecte, simetrii, figuri memorabile, wham, bam, thank you, ma’am, lumi antitetice, Love in Portofino și John Coltrane, tristețea aia care nu-i tocmai tristă, pentru că a trecut niște timp de când s-a întâmplat, un film bun. Dar nu-l dau mai departe.
Apropo de sfinți și măicuțenii, am văzut și St. Vincent. Cam previzibil, mai ales pentru că titlul e spoiler, e filmul ăla drăguț care ar putea să-l înlocuiască pe Singur acasă din programul TV de Crăciun. Doar că Bill Murray e atât de mișto încât intră în decor în capot și papuci de casă, aruncă un shot de bourbon pe gât și dă cu mașina peste programul TV de Crăciun.
Am văzut The Grand Budapest Hotel de două ori într-o lună și asta ar trebui să spună suficient despre el. Sau poate aveam eu vreo sete nebună de perfecțiune cromatică à la Wes Anderson, cine știe.
La Interstellar am mers cu inima la gură în așteptarea revelației pierdute, revelația n-a venit, stă cu chirie în altă galaxie, dar n-am regretat că am învățat să-i scriu corect numele lui McConaughey. Iată. Nu e fascinant, dar merită văzut.
Între timp, am aflat și că sunt genul de fată care se uită de două ori la Gone Girl, chiar dacă am știut de prima dată la ce să mă aștept. Îmi place de Rosamund Pike ca anti-eroină și-mi place cum se topește realitatea aia a tuturor în nebunia câtorva care se urcă la volan și pleacă și nu-i mai prinzi din urmă.
Wetlands. M-au intrigat titlurile recenziilor, bine că nu le-am citit, că m-ar fi îngrețoșat (cu excepția celei către care am pus link). Abia după ce l-am văzut, am descoperit și cum a fost tradus în română, probabil de un muncitor din Rahova care strigă după femeile din stația lui 32: „Udă toată”. Aș zice că filmul ăsta e mai mult sensibil decât disturbing, dar puritanii cu cruce-n frunte s-ar putea să arunce cu pietre în mine. Hai c-o zic, lăsați pietrele să vină la mine: e sensibil, băi. Și amuzant, dar nu cu umor ieftin, de cartier. Oricum ar fi, nu vi-l recomand, că n-o să-l înțelegeți cum trebuie, sunt sigură.
Frank. L-am văzut prin noiembrie, e genul de film cu hipsteri la care te uiți așteptându-te să nu se întâmple nimic. Nu m-a dezamăgit decât faptul că nimicul nu s-a întâmplat mai rapid, ca să scap de nesiguranța lui „poate totuși”.
Tot din seria filmelor indie, în octombrie, și gata, doar până acolo mă-ntorc, că altfel nu mă mai opresc, am văzut The way he looks/ Hoje Eu Quero Voltar Sozinho. Îmi plac coming of age-urile, poate pentru că mai am un pic de crescut, ce bine că nu m-am terminat încă, iar ăsta e un film care-ți face poftă de-o plimbare pe bicicletă printre salcâmi sau tei sau, în orice caz, printre niște copaci cu flori frumos mirositoare (îmi pare rău pentru alergicii care nu pot să înțeleagă despre ce vorbesc eu aici, selavi). Filmul ăsta mi-a blocat Belle and Sebastian prin toate playlist-urile și, dacă vreți să știți despre ce-i vorba, ascultați There’s too much love de la ei pe repeat.
Am mai văzut filme în 2014, și bune, și proaste, dar astea-s cele mai recente și pe ele mi s-a pus pata, na. A, și important: rândurile de azi nu-s scrise cu pretenții de recenzii sau mai știu eu ce altă prețiozitate, sunt doar un exercițiu de subiectivitate pentru un an în care mi-am propus să scriu cel puțin o prostioară pe săptămână pe acest blog ofilit.
