Probabil nu sunt singura care a primit spam-uri de la femeia aia care corectează internetul de la a la z. Mie mi-a trimis și probe, ca s-o cred pe cuvânt, un făraș plin cu exemple de cuvinte inventate de mine, măturate de pe site-urile pe care s-a întâmplat să scriu la anumite momente date.
De când i-am primit corecturile, am lăsat-o mai moale cu tirania ortografică, devenisem cam antipatică printre oamenii pe care doar mă chinuiam să-i învăț ce știu eu mai bine decât ei. În fine, adevărul e că încă mă sufoc în gând pentru orice neregulă care-mi sare-n ochi sau în urechi și pe care trebuie s-o tac, dar viața merge înainte, trandafirii sunt roșii, violetele-s albastre, zahăru-i dulce și te trezești cu diabet.
Am citit recent În pielea goală. Autobiografia lui David Sedaris, abia așteptam s-o zic așa. După ce-am terminat-o, mi-a părut rău că n-am pus mâna mai devreme pe Naked.
Pentru că, de la capitolul 2 încolo, am luat pixul în mână și am început să completez cuvinte știrbe de diacritice sau litere, să le pun la diete pe altele supraponderale (nu se mai săturau de porții duble de litere), să le-mpac cu virgulele alungate de-acasă, să le articulez hotărât când era cazul și să le mai aranjez și dezacordurile.
69 de typo-uri. Și astea contorizate, în medie, cam pe la 1-2 noaptea.
Dacă la cărțile lui Moehringer am strâns din ochi și din dinți pentru fiecare literă dată dispărută, pentru fiecare dezacord demn de o apariție la știrile de la ora 5, la cea de-a treia carte din colecția Narator de la Editura Publica, n-am mai putut. Pân-aici.
Mă tot ceartă oamenii că încă mai citesc cărți traduse în română, dar mie-mi place să citesc în limba asta, la naiba, îmi face bine la romgleză (vedeți?, în mod normal aș fi scăpat un fuck it acolo, între virgule).
Dar editura Publica ori nu știe să-și aleagă corectorii, ori îi obligă să strecoare intenționat greșeli pentru a-și antrena cititorii cu un quest obsesiv-compulsiv – îmi imaginez că pe cele 3 pagini punctate de la sfârșitul cărții fiecare poate să-și treacă erata și să se ia la întrecere cu alții – tu câte ai găsit, nu cred, ia să le confruntăm, hm, t-ul ăsta de unde lipsea, arată-mi la ce pagină ți-ai notat, a, bine, ai dreptate, erau 70, de fapt.
Chiar dacă am făcut cunoștință în niște circumstanțe așa de mrrrneprietenoase, mi-a făcut plăcere, domnule Sedaris. Am chițăit mult, sacadat, timp de 341 de pagini (cu greșelile lor de tipar, cu tot). Ți-am iubit ticurile (eu n-am avut niciodată curaj să am unul, nici măcar unul comun, ca rosul unghiilor), m-am imaginat în lumea ta mai frumoasă, unde se vorbea engleza elisabetană, m-am uitat urât la femeia care ți-a luat locul în autocar, dar nu s-a întâmplat nimic, ca de obicei, și mi-am promis să nu ajung vreodată să fac autostopul, aș face bine să pun mâna să reînvăț să conduc până nu-mi expiră permisul.
……………………………………………………….
Later edit, 14 martie:
Noua carte pe care-am început-o e de la Art și a fost tradusă de o persoană care mi-e dragă, așa, de la distanță, că nu o cunosc decât prin ce scrie. Și dacă tot am început o revoluție, ar fi bine s-o duc până la capăt, așa că am început să corectez iar greșeli de tipar. Apoi mi-am dat seama (în sfârșit) că ar fi urât să pun bățul virtual pe-o editură întreagă, doar pentru scăpările unui singur om care nu și-a făcut treaba. Ceea ce tocmai făcusem în postarea de mai sus.
Aș vrea să se știe că-i arăt cu degetul doar pe corectorii neatenți/ nepăsători care-și bat joc nu numai de munca lor, ci și de a celorlalți reprezentanți ai editurii pentru care lucrează. Și cred c-ar fi fost corect din partea mea să-i nominalizez doar pe ei.
