Zilele mele trec printr-o criză de personalitate gravă. Se cred nopţi, se aşteaptă nopţi şi se simt nopţi. Nu mai vor lumină îngheţată, mlaştini şi aer crivăţos, ploi de zăpadă şi feţe noroase cu picioare noroioase.
Iarna nu mai are zile pentru mine pentru că mi-e somn tot timpul. Mi-e somn şi somnului i-e mine. Dragostea noastră reciprocă şi forever ne trânteşte la ore porno în pat, îmi aruncă hainele în întunericul camerei fără bec în veioză (Amytas, I miss you, nu te speria, sunt doar figuri de stil) şi face realitatea vis.
Şi cine-a zis anyway că e mişto să ţi se transforme visele-n realitate? Să stea jos, are patru, nu e mişto deloc pentru că înseamnă că te trezeşti, deci e dimineaţă. Şi dimineţile sunt naşpa cu n mare. Naşpa. Că-ţi dai seama că prietenul tău, ăla care te trimite pe culmi onirice şi plaje dă vis (chiar, antonimul lui “de vis” e “de realitate”?) are o obsesie patologică faţă de tine. Îţi penetrează fiecare yoctometru epidermic în separeu. Da, pe-ne-trea-ză, că doar e o obsesie all inclusive: carnalo-psiho-afectivă. Şi ai mâini somnoroase şi ochi somnoroşi şi picioare somnoroase şi voce somnoroasă şi minte adormită.
Încerci să-i mai stingi focul pasiunii cu câte un 3 în 1 care-ţi dă palpitaţii, dar prietenul revine cu efecte speciale de bumerang, a cărui ţintă eşti chiar tu, aruncătorul. Aşa că-mi permit să dau vina pe posesivitatea lui pentru tot ce n-am mai făcut şi trebuia să fac în ultimele două luni. Şi, în unele cazuri, şi pentru ce-am făcut şi nu trebuia să fac.
Cred că antidotul pentru hibernarea mea pururelnică e primăvara.
Până mă trezesc, o să continui totuşi să-mi caut talentele ascunse. Chiar, help, tu dacă ai fi un talent, unde te-ai ascunde?
Noapte bună
înc-o lună.
Hai, Somewhere between waking and sleeping, că tot a fost frumos concertul şi visez că băieţii îmi dau autografe pe cercei.