Abia după Birdman mi-am dat seama că nu mi-a plăcut nici un film regizat de Iñárritu. Babel – rip-off după Crash (lacrimogen până la genunchi), asta am zis-o, total neimpresionată, imediat după ce a apărut, nu mă tem de vreun reproș, încă am încredere în gusturile mele de acum 8 ani. Biutiful – o mamaie oarbă, fără picioare, care cerșește, în ploaie, pe scările bisericii, și de care *trebuie* să ți se rupă inima (exagerat și fals, văzut la pms, plâns cascade, dar concluzionat rațional – ce porcărie cu-de-toate!).
Birdman – o încercare nereușită de woodyallen-ism minus the funny parts și minus the smart parts, noroc cu distribuția, că, altfel, adormeam după primele 20 de minute. Previzibil și prețios, un vis lung și repetitiv, despre care știi că e vis, dar îl continui deliberat doar pentru că ți-e lene să te trezești de-a binelea pentru un pipi. Pașipusi, Iñárritu.
Sau poate Whiplash? Sau poate mai bine nu. Cumva, se face că aproape orice film pentru care se agită toată lumea prea mult, de bine sau de rău, nu merită. Pe de o parte, s-au extaziat la el mulți care știu un pic de jazz, un pic de film, un pic de psihologie, un pic de orice. Pe de alta, s-au crizat pretențioșii care știu prea mult jazz, atât de mult încât se retrag cu degetul mic ridicat în colțul lor elitist și aruncă cu avioane de hârtie în film pentru că regizorul nu și-a ales reprezentanți mai importanți din istoria jazz-ului, că, vai, cum să-l idolatrizezi pe Buddy Rich? Pe. Buddy. Rich.
Luați un distonocalm cu toții, Whiplash nu e despre jazz, e doar despre teroare ca metodă de teaching (să zicem că nu e nici discurs despre performanță, că dacă asta se vrea a fi, regizorul a luat-o pe câmpii grav).
PieS: Ar fi fost un film bunicel dacă am fi putut anticipa mai puțin.
Plictiseala e obositoare, mai ales când n-ai timp de prostii, așa că mi-am recomandat singură alte 2 filme pe care mi le notasem de ceva timp pe carnețel. Nu știu cum se face, cu cât un film e mai bun, cu-atât e mai aducător de depresii.
Stations of the Cross/ Kreuzweg. Nu-mi plac review-urile care încearcă să despice scene-n patru, n-am răbdare, am văzut și eu filmul, poate că vreau să știu doar ce părere ai tu, nu ce-a vrut să spună autorul. Așadar, pentru mine, Kreuzweg egal 105 minute de revoltă și scrâșnit din dinți și sperat că nu se termină cum se termină, ci, conform cărțoiului de căpătâi pe care-l urmează, să nu sară peste capitolul cu resurecția înainte de derularea creditelor. Ah, dar stați așa că mi-am amintit, în viața reală nu învie nimeni, nu?
Vedeți-l, că-i o lecție bună de realitate creștină.
Leviathan (da, mi l-am recomandat singură, dar după ce au zis despre el Marius și Tavi).
În filmul ăsta e o bucățică de România, mai rusească, la fel de coruptă și de mizerabilă și la fel de ortodoxă. Dacă-l închei cu „ce-i corect pe lumea asta?”, s-ar putea să fii înțelept.
Și apropo de dreptate-n zilele noastre și-ale celorlalți, mă simt împinsă să las un link către un articol care spune că s-ar putea să fii o persoană cam oribilă dacă ai impresia că lumea asta-i dreaptă în vreun fel (aviz amatorilor de a căutat-o/ a meritat-o).
Vedeți-l, că-i o lecție bună de realitate rusomânească.
À la prochaine!
