Mergeam eu așa și-așa azi prin oraș și mă rodeau un pic adidașii și îh ce rău c-am renunțat la sandalele care l-au târât după mine printr-un mall pe domnul de la paza lui doar ca să-și facă curaj să-mi spună ce comode par, unde se găsesc, și eu care credeam că mă suspectează de ceva, dar să revin la azi, în timp ce mergeam ușurel când pe trotuar, când pe mijlocul străzii, că ce să facem dacă mașinile ne iau locu’, le luăm și noi strada, 11253 de pași – yes, mă învăluiau ca o ceață kitschoasă din poze onișorene toate mirosurile toamnei bucureștene și mi-am dat seama că mă simțeam CA ACASĂ și chestia asta a declanșat o disecție olfactivă de neoprit: oriunde-oi ajunge în lumea asta mare și rotunjoară, o să mă simt ca acasă în secundele în care-o să trag în piept, pe rând sau deodată, vapori înecăcioși de benzină, parfum delicios de struguri prăfuiți, eau de canal cu note pronunțate de caca și pipi de bipezi și de patrupezi, duhuri ale transpirației eliberate după ani și ani, miresme plutitoare de ardei copți bine pe toate părțile, asezonate cu note subtile de parfum scump a cărui sursă n-o detectezi pentru că ești hipnotizată de furtunul care spală un dric parcat pe trotuar.
Of, București. 12 ani cu de toate, noroc c-am adunat și destulă dragoste-n ei, că altfel.
Pe voi ce mirosuri vă trimit înapoi pe-aici?
