Zăpezi și prințese cu niqab

 

Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?

***

Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

***
(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!

***

S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?

 

N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.

 

Continue Reading

Dăm, dăm, să-nălțăm

 

În clasicul lui Essai sur le don (Eseu despre dar, 1923), antropologul Marcel Mauss nota:

„Vechii indieni numeau pe cel care nu a oferit niciodată un dar – Quelsem, adică Față Putredă. Se fereau cât puteau de mirosul acestui cadavru viu aflat în descompunere, dăruind și primind daruri.”

Recunosc, eu nu prea știu cum să reacționez la primirea unui cadou, pentru că de cele mai multe ori îmi derulez în cap corvoada, oboseala și anxietățile din care-a rezultat prezența lui în mâinile mele. Mă stresează aniversările și sărbătorile, scormonelile darheologice obligatorii, întoarcerile din concedii fără magneți de frigider, chetele incognito și universul datoriei, în general. Nu-mi place să primesc cadouri de ziua mea, de 8 martie sau de Crăciun, pentru simplul fapt că pe fundița lor văd scris apăsat „trebuia”.

Vai, dar
chiar
nu
trebuia
.

***

Trei sferturi dintre cadourile primite nu mi se potrivesc, din cauza incompatibilităților estetice sau a simplei necunoașteri dintre noi, așa că mă simt prost știind că urmează să le îngrop undeva unde nu o să le văd niciodată și că-s, evident, o risipă pentru toată lumea.
20% îmi plac și mă bucură, dar știu c-au dus în spate un efort foarte mare, pentru care iar mă simt prost și datoare să returnez cumva gestul.
Și, în sfârșit, vreo 5% îmi plac fără procese de conștiință: costă puțin sau nimic, mi se potrivesc și le păstrez la vedere full time (pietre, cutii, creioane, ziare locale, fanzine, postcarduri, desene sau mâzgălituri, morcovi adevărați cu picioare încrucișate, fotografii anonime sau kitsch-uri mici din târguri de vechituri).

Și sunt absolut sigură că procentele-s la fel și-n cazul celor care au primit ceva de la mine, când am fost stresată, grăbită, obligată. Îmi pare rău.

***

Trăim încă într-o societate în care nemulțumitului i se ia darul, într-un sat în care calului de dar nu i se fac controale stomatologice și unde, mai ales, GESTUL CONTEAZĂ. Adică viața merge mai departe pe cărări bătătorite, noi mulțumim politicos și oferim conștiincios, nu contează ce, bine că avem cui, până la urmă.

Visam mai demult să fac o expoziție cu cadouri nedorite, dar probabil m-ar omorî logistica și sistemul de clasificare; sunt tot felul de statistici, se pare că vreo 54% dintre cadourile primite de Crăciun sunt returnate sau schimbate, și sunt sigură că mulți sunt încă prea politicoși și preferă să le-arunce mai aproape, în pod, garaj sau debara. În fiecare an, lumea noastră returnează cadouri în valoare de zeci de miliarde de dolari și milioane de tone de nimicuri cu fundiță ajung la groapa de gunoi, dar nimeni nu pare să aibă curaj să oprească ciclul risipei, oameni suntem.

***

Of, creier cu dor de ducă, cum am ajuns aici, când voiam să zic fix de cadourile alea mici care mă bucură fără să mă-ndatoreze (cea mai inhalabilă bucurie din câte există, cred). A venit Livia la București și mi-a adus ceva mic și prețios, păstrat din decembrie, când ea și Răzvan au vizitat Porto (Răzvan a avut o expoziție de colaje volumetrice minunate la galeria Objectos Misturados).

Rezumat despre cadoul primit: magazin mic portughez cu artă mică asiatică, mini-fanzine (4,5 x 5,5 cm) la borcan, amintit de Ramona, plătit + băgat mâna-n borcanul plin + ales fanzin misterios + pus deoparte + adus Ramonei la București peste 3 luni.

Arată cum arată, are o poveste, spune o poveste, o iubesc, noi când facem un festival de fanzine? :))

 

PS: Și nu uitați, copii: when in doubt, go small, get a gift card or an honest box of nothing. Nu vă luați după ce ziceau indienii lui Mauss, n-o să fiți Quelsemi. 

 

Continue Reading

Bucurii de dat mai departe

 

Vineri, la librărie, Vlad (vesel):

– Azi iar am făcut un client să plângă!

– Dacă nu tu, atunci cine…

– I-am arătat Lupii!

Și anume The Wolves of Currumpaw, de William Grill, care-a luat Bologna Ragazzi Award anul trecut și e, practic, o sugativă de dragoste și lacrimi.

 

Cum zicea cineva pe internet: uneori găsești cărți care umplu goluri din tine despre care habar n-aveai că le porți. Vlad e genul ăsta de om care te ajută să găsești cărțile de care nici nu știi că ai nevoie-n viața ta, e spiritistul perfect, pentru că practicile lui (o)culte intermediază povești de dragoste nemuritoare între oameni și secretele dintre coperte.

O să tot pun firimituri din întâlnirile noastre pe aici, dar, până la următoarea, recomand ascultarea episodului Pe Bune #22, în care Andreea vorbește cu Vlad despre vocația de librar, despre bucuria de-a da descoperirile mai departe, despre Anthony Frost, durerea renunțărilor și emoțiile (re)începutului. Dac-am avea câte-un Vlad în fiecare oraș din țară, camerele din casele și inimile noastre ar fi mai luminoase, dar, cum nu avem decât unul, să ne bucurăm de el cât putem:

 

Dacă vreți să-l vizitați, îl găsiți povestind despre cărți de luni până sâmbătă la Cărturești & Friends, pe Edgar Quinet 9, în București.

 

 

Continue Reading

Doza zilnică: Sens

 

Când nici nu știi că-ți cauți niște sens și dai peste el la colțul străzii:

 

Și tot azi am dat și peste bookmarkul ăsta motivațional, la colț de browser:

“You’re a depressing assemblage of pop culture influences and cancelled emotions, driven by the sputtering engine of only the most banal form of capitalism. You spend your life feeling as you’re perpetually on the brink of being obsolete – whether it’s labour market obsolence or cultural unhipness.”

JPod, Douglas Coupland

 

 

Continue Reading

Doza zilnică: pisici, căței, dragoste tradițională și alte bucate

 

Azi am ieșit la plimbare prin cartier și-am văzut:

O doamnă care hrănea 20+ de pisici grăsane la intrarea în Parcul Național ↓

Un cățel cu roți (și mi-am dat seama că o nouă categorie de cei-mai-buni-oameni ar fi și asta – a persoanelor care au grijă de animale imperfecte) ↓

Un băiat a aruncat un buchet de lalele pe gheața murdară ↓

Cel mai mare cuplu tradițional din pâine: el are un buchet de spice, ea are gâtul rupt ↓

Hello, is it me you’re looking for? ↓

În sfârșit, un roman printre toți dacii. A trecut prin Britannia și s-a oprit aici, să facă mici ↓

Ne-am așezat la masă lângă o familie necunoscută. Bunicul lor a tras cu ochiu’-n caserola mea și m-a mustrat șoptit că arunc jumate din banii dați pe ei, dacă nu le mănânc capul. Bunica a făcut un dezacord și fata a corectat-o apăsat. A fost liniște un minut și-am putut să-nțelegem versurile unei lăutărești scurse din boxele afumate din spate: foaie verde, solzi de pește / un părinte poate crește / 7, 8 copii sau 10 / unu’ pe altu’ se lasă / și de părinți nu le pasă ↓

Sfânta Treime cu porc ↓

Am sorbit zmeurată din păhărele atinse pe gură de multe degete străine și-a durat un pic până m-am prins că murata nu e zeamă de murături, ci de mure ↓

Daea ar fi fost fericit aici ↓

M-am mai uitat o dată-n jos, pe sub fum ↓

Și o dată-n sus, peste fum ↓

 

Și gata.

 

Continue Reading