Cel mai politicos taximetrist pe care l-am nimerit vreodată îmi cere voie să răspundă în timpul cursei la telefonul care-i cântă Tubular Bells înfundat, în buzunarul de la piept, ‘nțeles că puteți, nicio problemă. Îmi mulțumește și asist la o serie de incredibil, domnule, incredibil, apoi la primul semafor roșu mă-ntreabă brusc dacă-s credincioasă. Cel mai frumos răspuns care-mi iese e „nu neapărat”, așa că-ncepe să-mi povestească despre prietenul lui de la telefon care era la mormântul lui Arsenie Boca, unde a cărat după el o cutie cu un guguștiuc orb și nezburător, rămas în grija lui de-o lună. După ce s-a-nchinat și s-a aghezmuit, prietenul a revenit la mașină și, când s-o ia din loc, haț, îi zboară guguștiucul. După atâta timp, e ceva acolo, sigur e ceva.
