De câteva zile îmi tot creşte minte într-o măsea chinuită şi, odată cu ea, îmi cresc griji noi şi cearcăne puhoi. Şi aveam nevoie mare de o plecare departe, cu tot cu măsea şi minte şi cearcăne după mine. Grijile să mai stea pe-acasă.
Cum buletin n-am de vreo juma’ de an (cel mai probabil, într-un cleaning rush, a aterizat direct la ghenă şi încurcate-s căile Poliţiei Române), am hotărât ca departele să rămână totuşi destul de aproape şi să mă îndrept spre el cu primul tren.
O doamnă din vagonul nostru vorbeşte la telefon într-o italiano-română cu accent moldovenesc. Tragem cu urechea şi suntem informaţi că la Braşov fa caldo şi e soare, sunt 13 grade, că ţin munţii dos, aşa au zis ăia la ştiri.
N-am mai văzut oraşul ăsta de sus de vreo 2 ani, aşa c-am zis să grăbim pasul până la literele mari. Sus-sus, un băieţel îi face poze unei fete de vreo 14-15 ani cu tricou rock, reflectată în chitara acustică. Dame machiate cu mult verde primăvăratic pe la ochi, cu pantaloni albi sau gălbui şi cu poşeta pe braţ coboară din telecabină să se pozeze lângă musculoşi în trening. Un pic mai jos, un grup de puştani fac poştă un pet de bere şi eu mă gândesc doar la herpes, ce copii prostuţi. Când nu mă gândesc la herpes, mă gândesc la urşi, mi-e la fel de frică şi de ei.
Seara ne prinde în Centrul Vechi, în căutarea unei gaufre de Olanda sau măcar a vreunui kurtos călduţ. Nu le găsim pe nicăieri şi ne zgâim prin pungile de hârtie din care tot rup şi duc ceva la gură oamenii care trec pe lângă noi. Covrigi, covrigi ordinari de Bucureşti: Gigi şi Petru-s la tot pasul.
Ne retragem picioarele în pensiunea romantică, unde ne punem pe citit, cu mortăciunea de Eurovision şi nişte comentarii politice anemice pe fundal. Tot ce-mi doresc e să mă trezesc când m-oi sătura de somn, fără alarmă, dar la 8 fără 5 se crizează clopotele bisericii de lângă şi urlă de câteva ori, cât să-mi întrerupă visele cu papuci desperecheaţi şi alte animale.
Am găsit Braşovul mai trist decât mi-l aminteam şi nu pentru că mă dor picioarele, sau mintea, sau măseaua. O pisică slabă scrâşneşte din colţi uitându-se la nişte porumbei umflaţi, oamenii mănâncă îngheţată şi-şi fac poze cu telefonul, un băieţel călăreşte un ponei în ciuda altora ca el care nu călăresc nimic.
Ies din Cărtureşti cu o carte pentru copii în mână şi cu sentimentul pe care-l aveam când eram mică şi o convingeam pe mama să intrăm în magazinul cu păpuşi, din care alergam direct afară cu una sustrasă pe furiş, pe care ea, în urma mea, era nevoită s-o plătească. „Măcar dacă-ţi luai o carte utilă, de oameni mari” a fost la fel ca un „măcar dacă-ţi alegeai şi tu o păpuşă mai frumoasă, nu asta de cârpă” de altădată.
Înapoi la gară, îi plătesc 1,50 lei unei tanti cu batic şi unghii roz sidefat, scuipătoare de coji de seminţe mici şi negre care se ridică pe biroul ei într-un fel de Pyramide du Louvre în miniatură. Primesc în schimb 3 pătrăţele de hârtie igienică roz şi permisiunea să folosesc toaleta.
Ne urcăm într-un Regio (Personalul d’antan) şi ne aşezăm unde avem chef. O fată citeşte în dreapta mea Eleganţa Ariciului, un nene din capătul vagonului sforăie suav şi o băbuţă mănâncă pufuleţi cu gura deschisă. Până aproape de Bucureşti, se cam umple vagonul nostru şi, precedat de un parfum de haine spălate şi apretate de o mamă grijulie, un băiat cu ochelari e curios dacă e liber locul de lângă mine. Se aşază şi mă întreabă ce ziar e ăla pe care-l citesc, dacă se găseşte doar la Bucureşti, că el citeşte de toate, dar doar pe internet. E un pic ciudat să încep să-i povestesc despre Dilema, aşa că-l las s-o răsfoiască şi eu continui să citesc despre împunsăturile dintre Bill Gates şi General Motors. Îmi dă ziarul înapoi în câteva secunde şi mai încearcă o replică interesată de cartea din mâna mea, timp în care A. îmi strânge picioarele între ale lui şi urmăreşte amuzat scena care se chinuie să se întâmple în faţa lui. Îmi văd de cartea mea, tăcând strategic, şi pleacă.
<Reconstituire>
Se întoarce după câteva minute şi-mi întinde biletul lui de tren pe care scrisese cu litere mari de tipar „E PRIETENUL TĂU?”, întrebându-mă cu voce tare dacă „de obicei ajunge la timp în Bucureşti?”. După cele 2 „mhm”-uri pe care i le mârâi, îşi pune căştile resemnat. La un moment dat, dă volumul foarte tare şi eu mă chinui să-mi reţin un hohot. Din urechile lui urlă Haddaway un “What is love? Baby, don’t hurt me” sfâşietor de amuzant.
