Mai întâi îmi iau bilet. Dus-întors.
Și-mi găsesc locul în trenul gol – IR1659.
Un domn aproape bătrân, cu pantaloni de stofă, pe scaunul 82 din vagonul 1.
Îl eliberează politicos, miroase a educator.
N-am cunoscut niciodată un bărbat educator, dar probabil că așa miros ei.
Un pic a detergent de rufe, un pic a păr ținut sub căciulă câteva ore și câteva minute. Și încă un pic a 1 pahar de vin roșu nerefuzat, că nu se cade.
Pornim și mergem cu fața spre unde ne facem mici din nou. Câțiva merg cu spatele.
Îmi înșir 3 cărți cu poezii pe masa îngustă dintre scaune. O aleg pe Svetlana, are pe copertă o ilustrație de Virginia Mori, probabil o să mă facă să plâng, dar de unde să știu asta acum.
Mă face.
bang bang
I hit the ground
pagina 52 îmi prezice viitorul apropiat, în paranteză:
(pe aici trenul intră în gara orașului
viitorul e-n apropiere
luminile toate-s aprinse
la coborâre
miroase a asfalt proaspăt udat de ploaie
pe masa din bucătăria de la etajul doi
cel mai bun etaj dintr-un bloc, nici prea sus, nici prea jos,
te așteaptă cana de lapte cu cacao
șnițelul sfârâie-n tigaie)
O așez pe Svetlana înapoi pe masă, închisă,
și-l iau pe Robert Șerban de copertă.
Citesc primele 2 pagini și domnul aproape bătrân care miroase a educator
îmi cere voie să se uite și el puțin la Gravitație.
– Sigur!
Îi zic. Și trag cu ochiul să văd dacă se transformă lângă mine
într-un domn aproape bătrân care miroase a educator și plânge.
Citesc din cartea mea și văd cum își aduce mâna la frunte,
își sprijină capul
să nu-i curgă.
Nu știu ce poezie preferată să am, îmi plac prea mult prea multe:
paginile 11, 14, 15, 21, 24, 35, 43, 49, 61. Paginile 62-63.
Poeziile se termină în tandem, domnul aproape bătrân care miroase a educator îmi mulțumește șoptit, așază cartea pe masă și
scoate un caiet din servietă, în care scrie lucruri la care nu pot să mă uit.
Mă uit la el reflectat în geam, dar nu văd nimic, își apără scrisul cu mâna,
ca foștii mei colegi de școală.
Ajung la Familia Popescu. Ce carte frumoasă,
de ce nu m-a avertizat nimeni că și ea a fost scrisă
pentru Olimpiada ochilor care se chinuie să nu plângă?
Cobor din tren la 22:21 într-un oraș care-a intrat la apă. Ajung la un acasă și mai mic decât l-am lăsat ultima dată.
Dorm cu sora mea mică, în patul nostru care ne-a rămas mic.
Părinții noștri-s la fel, nici mai mici, nici mai mari, doar că acum
beau amândoi cafea la 6 dimineața și-și citesc știrile pe tabletă.
Fiecare cu like-urile lui.
Moș Crăciunul în care puteam să bag mâna stă lângă brad, l-a umplut mama cu beteală pe dinăuntru.
Avem luminițe la geam și josul pare mai aproape ca altădată:
Mergem să ne vedem o dată pe an bunicii din ce în ce mai mici. Și străbunica.
Se rușinează când îi zic să stea la poză și
vrea să fugă să-mi arate ceva. Dar eu vreau să-mi amintesc mai des cum arată un om născut în 1918 care fuge să-mi arate ceva:
La 17 ani s-a măritat așa:
A făcut 3 copii în 6 ani, până a început să primească scrisori de pe front.
Apoi n-a mai primit scrisori și, bineînțeles, n-a mai făcut nici copii.
I-am promis că mă-ntorc la vară, să facem un picnic și să mai bem
un pic de cafea împreună.
Va urma.
PS: Cărțile de sus:
Gravitație, de Svetlana Cârstean (ed. Trei)
Puțin sub linie, de Robert Șerban (ed. Cartea Românească)
Familia Popescu, de Cristian Popescu (ed. Tracus Arte)