Încă o sâmbătă pe Quinet 9

 

Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems. Îi găsesc întinși la soare ca motanii, în fața librăriei, umplând străduța cu chicoteli, și știu că nu e loc de planuri pe-aici, e weekend, să trăim și noi un pic. Vaza cu flori e așezată pe scăunelul care ține ușa deschisă, muzica cântă de una singură în sufragerie (ce bine te-nțeleg, muzico), obișnuiții casei fac vizita de rigoare, răsfoiesc, răscolesc, degustă secrete tari păstrate în spate. Cine știe, cunoaște.


Telefoanele ne trag de mânecă în sincron cu mesajele obișnuite: „veniiiiiiiiim!” și variațiuni pe aceeași nerăbdare.
Și vin cu picnicul la subsuoară: murături, șunculițe, țuiculițe, măsline, atenții. Le-nșirăm pe toate pe mini-masă, să curgă poveștile.


Mă pun pe desenat cu Mișu și iau o pauză mică: îl văd în lumina din fața librăriei pe Marius. Îl știu pe Marius de 9 ani, de când mi-am făcut cont pe Twitter (eu eram @sundaysux și spuneam multe prostii, el era @bluegod și încerca să-mpace pe toată lumea), și azi e singurul om cu steluță de See first pe Facebook-ul meu. Nu ne-am cunoscut irl niciodată, chiar dacă am învățat de la el mai multe decât de la mulți oameni pe lângă care-am stat în carne și oase. Ne-am îmbrățișat tare, sper că nu l-a distrus leneșul meu de porțelan din piept, și l-am poftit pe canapeaua roșie.

M-am bucurat și de Luiza, coechipierul lui de maraton cultural și una dintre persoanele de care-mi place mie mult, și nu doar pentru că suntem suflete pereche hoarders de cărți și ilustrații (ea și Mimo sunt Von Guggenheim-ele mele). Se pare că mai e și tipul de om căruia dacă-i spui cât de mult îți place inelul ei chibrit, vai de mine, ce superb, îl am și eu în wish list-urile de pe Pinterest de ani, îți răspunde: ah, l-am luat dintr-un flea market din Atena, ia-l tu dacă-ți place, eu îl port rar. Și poftim bucurie.

Apoi ne-am scurs toți: despre muzee și expoziții, despre viața aici și acolo și dincolo, despre cărți și desene și oameni.

Apare și Norișorul cu 2 reviste PIF noi, direct de la nenea din Paris, cadou pentru Vlad, pentru cine altcineva.

Nu apucăm să vorbim noi prea multe, dar mă simt cel mai norocos om când scoate un caiet firav și îngălbenit cu desenele tatălui ei, profesor de română. Nu știu dacă mă emoționează ceva mai mult decât jurnalele și desenele sincere ale oamenilor fără pregătire artistică. Îmi permit să expun câteva exemple, sper să nu se supere pe mine, sunt comori și nu vreau să le uit.

În soarele mieros de toamnă apar Teodora și Corina.

Apoi Adriana și Nicu ne recomandă Shoplifters, pe care tocmai l-au văzut la Les Films de Cannes, am notat. Ne petrecem restul serii desenând pe canapea, pe fundal cântă un băiat grec, recomandat de Radu, Vlad vorbește de ore cu doi porumbei, oamenii intră, se plimbă și agață câte-o carte, miroase-a ploaie, Teodora mănâncă măsline și bea suc de portocale, are un inel din ăla magic de la Kinder și îmi dă feedback pozitiv pentru portretele de familie pe care le-a colorat și urmează să le expunem în vitrină pentru poze.

*Poze făcute rapid cu telefonul, ca să nu uităm.

Continue Reading

Smells like București spirit

Mergeam eu așa și-așa azi prin oraș și mă rodeau un pic adidașii și îh ce rău c-am renunțat la sandalele care l-au târât după mine printr-un mall pe domnul de la paza lui doar ca să-și facă curaj să-mi spună ce comode par, unde se găsesc, și eu care credeam că mă suspectează de ceva, dar să revin la azi, în timp ce mergeam ușurel când pe trotuar, când pe mijlocul străzii, că ce să facem dacă mașinile ne iau locu’, le luăm și noi strada, 11253 de pași – yes, mă învăluiau ca o ceață kitschoasă din poze onișorene toate mirosurile toamnei bucureștene și mi-am dat seama că mă simțeam CA ACASĂ și chestia asta a declanșat o disecție olfactivă de neoprit: oriunde-oi ajunge în lumea asta mare și rotunjoară, o să mă simt ca acasă în secundele în care-o să trag în piept, pe rând sau deodată, vapori înecăcioși de benzină, parfum delicios de struguri prăfuiți, eau de canal cu note pronunțate de caca și pipi de bipezi și de patrupezi, duhuri ale transpirației eliberate după ani și ani, miresme plutitoare de ardei copți bine pe toate părțile, asezonate cu note subtile de parfum scump a cărui sursă n-o detectezi pentru că ești hipnotizată de furtunul care spală un dric parcat pe trotuar.
Of, București. 12 ani cu de toate, noroc c-am adunat și destulă dragoste-n ei, că altfel.
Pe voi ce mirosuri vă trimit înapoi pe-aici?

 

Continue Reading

Bucurii de dat mai departe

 

Vineri, la librărie, Vlad (vesel):

– Azi iar am făcut un client să plângă!

– Dacă nu tu, atunci cine…

– I-am arătat Lupii!

Și anume The Wolves of Currumpaw, de William Grill, care-a luat Bologna Ragazzi Award anul trecut și e, practic, o sugativă de dragoste și lacrimi.

 

Cum zicea cineva pe internet: uneori găsești cărți care umplu goluri din tine despre care habar n-aveai că le porți. Vlad e genul ăsta de om care te ajută să găsești cărțile de care nici nu știi că ai nevoie-n viața ta, e spiritistul perfect, pentru că practicile lui (o)culte intermediază povești de dragoste nemuritoare între oameni și secretele dintre coperte.

O să tot pun firimituri din întâlnirile noastre pe aici, dar, până la următoarea, recomand ascultarea episodului Pe Bune #22, în care Andreea vorbește cu Vlad despre vocația de librar, despre bucuria de-a da descoperirile mai departe, despre Anthony Frost, durerea renunțărilor și emoțiile (re)începutului. Dac-am avea câte-un Vlad în fiecare oraș din țară, camerele din casele și inimile noastre ar fi mai luminoase, dar, cum nu avem decât unul, să ne bucurăm de el cât putem:

 

Dacă vreți să-l vizitați, îl găsiți povestind despre cărți de luni până sâmbătă la Cărturești & Friends, pe Edgar Quinet 9, în București.

 

 

Continue Reading

Doza zilnică: Sens

 

Când nici nu știi că-ți cauți niște sens și dai peste el la colțul străzii:

 

Și tot azi am dat și peste bookmarkul ăsta motivațional, la colț de browser:

“You’re a depressing assemblage of pop culture influences and cancelled emotions, driven by the sputtering engine of only the most banal form of capitalism. You spend your life feeling as you’re perpetually on the brink of being obsolete – whether it’s labour market obsolence or cultural unhipness.”

JPod, Douglas Coupland

 

 

Continue Reading

Cum stați cu tremuratul? Nu stau. Tremur.

Cu capul în jos, îmi suflă căldură-n păr, în frunte, în creier. Căldura devine flăcări, nu-mi dau seama, dar ce pute-așa a găină friptă? A, deci nu-mi imaginam, am mai stricat un uscător, să-i fie plasticul ușor sau cum s-o mai zice, că-l am din primul an de facultate, bine măcar că nu l-am aruncat în cadă. Îmi flutur pletele în toate punctele cardinale, în x și-n cruce, în da și nu, în hai usucă-te odată, chiar azi trebuia să iei foc?

Ajung în stația de taxiuri încinse de la colț, taxiuri murdare, taxiuri cu icoane și cruci și cu burți de șoferi lăsate să respire sub volan, în fața volanului sau în spatele volanului (chiar, care-i fața și care-i spatele?), afară. Aleg crucile și icoanele și șiragurile de mărgele dese și rău aleg, cel mai rău, să-mi fie învățătură de minte, că acum m-am blocat, nu pot să mă mișc, ba da, mă mișc, că tremur. Îi spun capului de zimbru chel care se-ntoarce spre mine odată cu toate pomelnicele tatuate pe cei mai mari umeri fără tricou pe ei din câți am văzut vreodată, îi spun, îi spun că mergem la Drept, la Facultatea de Drept. Zice că unde-i asta, că el n-a auzit, că abia a ieșit din Egipt și Siria și de pe unde-a mai stat el în ultimii 10 ani, de ce nu sar din mașina asta, că n-a accelerat încă, a, da, vă arăt eu pe unde, nu-i nimic, hai spre Iancului, că ne descurcăm. Vorbește c-un borfaș într-o cască, eu nu exist, nu vreau să exist, nu acum, nu aici, cel puțin, îi zice că ne apropiem de Pache Propescu, oare-și mai amintește el cum stăteau beți morți în mașină p-aicea și Surioarele stăteau pe stradă și le aduceau bani de băutură? Oare-o fi uitat de mine, oare dacă sar la singurul semafor roșu la care-a oprit pân-acum își scoate un cuțit și-l aruncă după mine și mi-l înfige în spate sau în cap sau într-un picior? Se șterge iar cu prosopul gri, sunt 50 de grade înauntru, înăuntrul mașinii poate, că-ntr-al meu fierbe tot, DE CE AM MIȘCAT CAPACUL DE LA STICLA DE APĂ CU BULE, ssssssss acoperirea mea mută s-a dus naibii și naiba s-a-ntors iar la mine c-un rânjet de aur rău. Ce cald mai e, da, fratele meu, îți vine să dai cuiva în cap, nu mai poți să gândești, a, asta-i Universitatea, da’ o știam p-asta, mai ții minte, boss, cum făceam schimbul de tură la vânătoare aicea, hehehe? Casca ține minte, eu număr semafoarele, asta-i, dacă mă lasă să și cobor, o s-o iau la fugă, dar încet, nu prea repede. Îi dau banii, mulțumesc, nu-mi trebuie restul, pa și la revedere taxiurilor din București, sunt vie și am de gând să mai rămân așa un timp.

Continue Reading