Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.
M – 6 ani. S – 10 ani.
M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?
***
Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.
Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:
– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.
Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.
– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)
„A fost odată…”
După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.
Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:
– Dar magicianul e rău, nu-i așa?
– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))
– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…
M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)
***
(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!
***
S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?
N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.
Va urma.
