Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems. Îi găsesc întinși la soare ca motanii, în fața librăriei, umplând străduța cu chicoteli, și știu că nu e loc de planuri pe-aici, e weekend, să trăim și noi un pic. Vaza cu flori e așezată pe scăunelul care ține ușa deschisă, muzica cântă de una singură în sufragerie (ce bine te-nțeleg, muzico), obișnuiții casei fac vizita de rigoare, răsfoiesc, răscolesc, degustă secrete tari păstrate în spate. Cine știe, cunoaște.
Telefoanele ne trag de mânecă în sincron cu mesajele obișnuite: „veniiiiiiiiim!” și variațiuni pe aceeași nerăbdare.
Și vin cu picnicul la subsuoară: murături, șunculițe, țuiculițe, măsline, atenții. Le-nșirăm pe toate pe mini-masă, să curgă poveștile.
Mă pun pe desenat cu Mișu și iau o pauză mică: îl văd în lumina din fața librăriei pe Marius. Îl știu pe Marius de 9 ani, de când mi-am făcut cont pe Twitter (eu eram @sundaysux și spuneam multe prostii, el era @bluegod și încerca să-mpace pe toată lumea), și azi e singurul om cu steluță de See first pe Facebook-ul meu. Nu ne-am cunoscut irl niciodată, chiar dacă am învățat de la el mai multe decât de la mulți oameni pe lângă care-am stat în carne și oase. Ne-am îmbrățișat tare, sper că nu l-a distrus leneșul meu de porțelan din piept, și l-am poftit pe canapeaua roșie.
M-am bucurat și de Luiza, coechipierul lui de maraton cultural și una dintre persoanele de care-mi place mie mult, și nu doar pentru că suntem suflete pereche hoarders de cărți și ilustrații (ea și Mimo sunt Von Guggenheim-ele mele). Se pare că mai e și tipul de om căruia dacă-i spui cât de mult îți place inelul ei chibrit, vai de mine, ce superb, îl am și eu în wish list-urile de pe Pinterest de ani, îți răspunde: ah, l-am luat dintr-un flea market din Atena, ia-l tu dacă-ți place, eu îl port rar. Și poftim bucurie.
Apoi ne-am scurs toți: despre muzee și expoziții, despre viața aici și acolo și dincolo, despre cărți și desene și oameni.
Apare și Norișorul cu 2 reviste PIF noi, direct de la nenea din Paris, cadou pentru Vlad, pentru cine altcineva.
Nu apucăm să vorbim noi prea multe, dar mă simt cel mai norocos om când scoate un caiet firav și îngălbenit cu desenele tatălui ei, profesor de română. Nu știu dacă mă emoționează ceva mai mult decât jurnalele și desenele sincere ale oamenilor fără pregătire artistică. Îmi permit să expun câteva exemple, sper să nu se supere pe mine, sunt comori și nu vreau să le uit.
În soarele mieros de toamnă apar Teodora și Corina.
Apoi Adriana și Nicu ne recomandă Shoplifters, pe care tocmai l-au văzut la Les Films de Cannes, am notat. Ne petrecem restul serii desenând pe canapea, pe fundal cântă un băiat grec, recomandat de Radu, Vlad vorbește de ore cu doi porumbei, oamenii intră, se plimbă și agață câte-o carte, miroase-a ploaie, Teodora mănâncă măsline și bea suc de portocale, are un inel din ăla magic de la Kinder și îmi dă feedback pozitiv pentru portretele de familie pe care le-a colorat și urmează să le expunem în vitrină pentru poze.
*Poze făcute rapid cu telefonul, ca să nu uităm.
