Dăm, dăm, să-nălțăm

 

În clasicul lui Essai sur le don (Eseu despre dar, 1923), antropologul Marcel Mauss nota:

„Vechii indieni numeau pe cel care nu a oferit niciodată un dar – Quelsem, adică Față Putredă. Se fereau cât puteau de mirosul acestui cadavru viu aflat în descompunere, dăruind și primind daruri.”

Recunosc, eu nu prea știu cum să reacționez la primirea unui cadou, pentru că de cele mai multe ori îmi derulez în cap corvoada, oboseala și anxietățile din care-a rezultat prezența lui în mâinile mele. Mă stresează aniversările și sărbătorile, scormonelile darheologice obligatorii, întoarcerile din concedii fără magneți de frigider, chetele incognito și universul datoriei, în general. Nu-mi place să primesc cadouri de ziua mea, de 8 martie sau de Crăciun, pentru simplul fapt că pe fundița lor văd scris apăsat „trebuia”.

Vai, dar
chiar
nu
trebuia
.

***

Trei sferturi dintre cadourile primite nu mi se potrivesc, din cauza incompatibilităților estetice sau a simplei necunoașteri dintre noi, așa că mă simt prost știind că urmează să le îngrop undeva unde nu o să le văd niciodată și că-s, evident, o risipă pentru toată lumea.
20% îmi plac și mă bucură, dar știu c-au dus în spate un efort foarte mare, pentru care iar mă simt prost și datoare să returnez cumva gestul.
Și, în sfârșit, vreo 5% îmi plac fără procese de conștiință: costă puțin sau nimic, mi se potrivesc și le păstrez la vedere full time (pietre, cutii, creioane, ziare locale, fanzine, postcarduri, desene sau mâzgălituri, morcovi adevărați cu picioare încrucișate, fotografii anonime sau kitsch-uri mici din târguri de vechituri).

Și sunt absolut sigură că procentele-s la fel și-n cazul celor care au primit ceva de la mine, când am fost stresată, grăbită, obligată. Îmi pare rău.

***

Trăim încă într-o societate în care nemulțumitului i se ia darul, într-un sat în care calului de dar nu i se fac controale stomatologice și unde, mai ales, GESTUL CONTEAZĂ. Adică viața merge mai departe pe cărări bătătorite, noi mulțumim politicos și oferim conștiincios, nu contează ce, bine că avem cui, până la urmă.

Visam mai demult să fac o expoziție cu cadouri nedorite, dar probabil m-ar omorî logistica și sistemul de clasificare; sunt tot felul de statistici, se pare că vreo 54% dintre cadourile primite de Crăciun sunt returnate sau schimbate, și sunt sigură că mulți sunt încă prea politicoși și preferă să le-arunce mai aproape, în pod, garaj sau debara. În fiecare an, lumea noastră returnează cadouri în valoare de zeci de miliarde de dolari și milioane de tone de nimicuri cu fundiță ajung la groapa de gunoi, dar nimeni nu pare să aibă curaj să oprească ciclul risipei, oameni suntem.

***

Of, creier cu dor de ducă, cum am ajuns aici, când voiam să zic fix de cadourile alea mici care mă bucură fără să mă-ndatoreze (cea mai inhalabilă bucurie din câte există, cred). A venit Livia la București și mi-a adus ceva mic și prețios, păstrat din decembrie, când ea și Răzvan au vizitat Porto (Răzvan a avut o expoziție de colaje volumetrice minunate la galeria Objectos Misturados).

Rezumat despre cadoul primit: magazin mic portughez cu artă mică asiatică, mini-fanzine (4,5 x 5,5 cm) la borcan, amintit de Ramona, plătit + băgat mâna-n borcanul plin + ales fanzin misterios + pus deoparte + adus Ramonei la București peste 3 luni.

Arată cum arată, are o poveste, spune o poveste, o iubesc, noi când facem un festival de fanzine? :))

 

PS: Și nu uitați, copii: when in doubt, go small, get a gift card or an honest box of nothing. Nu vă luați după ce ziceau indienii lui Mauss, n-o să fiți Quelsemi. 

 

Previous
5poems

Naftalina

More Stories
Amenințări urbane