Cea mai frumoasă carte pe care-am citit-o până la 28 de ani

Am citit recent și cu întârziere două cărți scrise de autori-copii (copii doar între pagini, nu și-n realitate): Kinderland, de Liliana Corobca și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, de T.O. Bobe.

În Kinderland, microfonul e la Cristina, o fetiță de 12 ani, rămasă singură acasă, cu rolul de mamă la mâna a doua pentru cei 2 frați mai mici și pentru ea însăși. Cei trei locuiesc într-un sat fără părinți, ca mai toate satele din Moldova. Mamele și tații sunt plecați în străinătate după „bani lungi”, iar copiii n-au avut altă variantă decât să se-apuce de crescut înainte de vreme.

E foarte crudă cartea asta, monologul Cristinei e bătrâncios și-ți așază o pătură gloomy, greoaie, pe cap. Dorul copiilor (cum își construiește Marcel cel mic un tată din haine, tată cu care vorbește, care-l bate cu bățul cum fac alți tați de prin sat cu copiii lor, și pe care Dan, fratele mai mare dar tot mic și el, îl strică într-o zi – așezând hainele-n cuier) îți cam rupe inima-n bucățele și ți-o bagă la cuptor. Deși am simțit tertipurile lacrimogene ale scriitoarei, m-am lăsat să curg unde-a fost cazul, asta e, sunt genul care plânge ușor. Nu prea m-au atins totuși descrierile nostalgice ale satului și ale naturii din jur, și nici partea cu ritualurile vrăjitorești.

Dar mi-au plăcut jocurile și distragerile copiilor de la realitatea lor urâtă și singură:

„Marcel se joacă și cu păpușile. A luat una de la mine, micuță, căreia i-a făcut pat, are o batistă cu care o învelește. Când am descoperit-o și l-am întrebat de ce mi-a luat păpușa, el a zis că asta nu-i păpușă, e motociclist, doar că e mic și mai trebuie să crească.”

E o carte bună, o recomand repede mai departe, ca să pot să trec la:

Cum mi-am petrecut vacanța de vară

Titlul nu m-a atras niciodată, că m-am mai ciocnit de ea. La fel, n-am dat nici peste vreo recomandare care să mă facă să vreau s-o citesc. Până într-o seară când am prins niște reduceri frumușele la Cărturești și m-am pus pe scormonit pe rafturile celor 4 prietene de pe goodreads, în gusturile cărora am încredere.

Am găsit recenzia Laviniei, am văzut stelele celorlalte, vaidemineeunupotsămaiașteptcurierulovreauacum.


Deși e cea mai lungă compunere pe care am citit-o vreodată, am dat-o gata rapid. Și ea pe mine. E un pic ciudat să-ți descoperi cartea preferată la 28 de ani, nici nu știi cum să reacționezi, ce să scrii despre ea. Nu-i de-ajuns să zici doar că-i:
– Super!
E ca și cum ar trebui să explici cuiva care n-a mâncat niciodată tort de ciocolată ce e ăla tort de ciocolată. Că blatul, că pufoșenia, că ciocolata, că priceperea cofetarului, forma și perfecțiunea. Așa că-i dai să guste, că altfel n-o să-nțeleagă prea multe. Pe bune, gustați cartea asta, dacă-mi sunteți prieteni s-ar putea chiar să v-o fac cadou.

Luca are 10 ani, e premiant cu coroniță și și-a pus ambiția s-o-ntreacă pe colega lui, Miruna Nahabetian, la compunerea despre vacanța de vară dintre a 4-a și a 5-a. Așa că scrie câte un caiet întreg pentru fiecare lună de vacanță. Ușor și sincer agramat, cu topică anapoda, cu expresii și clișee înregistrate de la cei mari și inserate în observațiile lui de zi cu zi, Luca se joacă de-a compozitorul de povești.
Scrie despre tot ce i se întâmplă, despre mamaia care nu vrea să-l lase la film în oraș și despre prietenele ei bârfitoare, despre părinții care nici nu prea stau pe acasă, mai mult pe la „servicele” lor, despre verișoara lui, Kiti, „cu buricul”, despre Robert, singurul lui prieten de la școală, care-l striga uneori „Raluca” după ce i-a spus că s-a uitat cu mamaia la „Iartă-mă”, despre Nahabetian, fata de deputat care îl întrece doar la română cu „cele mai lungi și mai frumoase compuneri cu actrițe, extratereștri, mașini de curse și cu peisaje de vis”. Prin compunerea lui apar (și dispar) o mulțime de personaje memorabile, majoritatea fiind totuși împinse de la spate spre categoria „japițe ordinare”.

Vocea lui Luca e autentică, îți intră în cap și nu mai poți s-o dai afară, te molipsești de ticurile lui verbale și ajungi să dai replici care sună a el în viața ta de om normal printre alți oameni care n-au idee ce te-o fi apucat.

Pielea de copil nu-l strânge deloc pe T. O. Bobe, ba chiar i se potrivește prea bine. Pur și simplu nu pot să-mi dau seama cum e să te prefaci că ai 10 ani timp de 285 de pagini (eu am ediția de la Humanitas) și oamenii să te creadă pe cuvânt.

În spatele comicului de limbaj strident, se ascunde cel mai original studiu de antropologie și psihologie socială pe care l-am citit vreodată. Toate prejudecățile și apucăturile adulților din România postcomunistă sunt recitate cu glas de copil și asta le agravează și mai tare. Până și imaginația și paranoia lui Luca sunt realiste, crescute de prin scenele din filmele de acțiune la care se uită cu taică-său sau din știrile scrise de mama lui care lucrează la televiziune.

După ce am terminat-o, m-am enervat. Unu la mână, pentru că de ce nu mi-a recomandat nimeni niciodată cartea asta? Doi, legat de unu, de ce școala românească e atât de hidoasă și te face să fugi de orice înseamnă literatură română? După bac, până pe la 25 de ani nu m-am mai apropiat de scriitori români, pentru că mă săturasem până peste cap de Luceafărul poeziei românești, de Poetul Țărănimii, de Bardul de la Mircești, de Gânditorul de la Păltiniș, de Ceahlăul literaturii române, de cel mai mare povestitor al neamului românesc, mai ziceți voi, că superbi mai erau.

Apoi, pe lângă repulsia asta, m-am gândit eu în capul meu, de data asta un pic ignorantă, că de ce mi-aș pierde viața citind tocmai români, când sunt pe lume atâtea cărți valoroase caretrebuiecitite. Apoi am mai crescut puțin și m-am gândit iar în capul meu că ce tot atâta „trebuie”: dacă le transform în obligații, n-o să-mi placă niciodată (un motiv pentru care urăsc topurile de cărți). Și încă ceva. Oricâte traduceri excelente ar exista, tot un român o să scrie cel mai bine în română.

Din fericire, de vreo trei ani am început să mă reeduc puțin și, în timpul ăsta, am descoperit și-ncă descopăr scriitori români foarte vii și foarte buni. Nu-s patrioată, doar trec printr-o perioadă în care m-am hotărât să citesc români în română, englezi în engleză, francezi în franceză, italieni în italiană, spanioli în spaniolă.

Și-un pasaj de la pagina 95 (în rolurile principale: Luca și verișoara lui, Kiti):

„Cred și eu că îi convenea căci dacă mă băgam în pat ea putea să se ducă și să vorbească la telefon cu Mimi despre ce ojă și-a luat și pe urmă să se dea cu ea. Însă nefind bolnav n-am mai putut să stau prea mult în pat și m-am dat jos la ea să văd dacă este în stare să facă checul de care s-a apucat. Iar când a fost gata m-a pus pe mine să gust și să văd dacă este bun căci a pus ca o proastă pe el pe deasupra praf de copt în loc de zahăr și s-a făcut acru. Așa că văzând-o că a început săș-i bocească tâmpenia am spus:
– Ori mă lași la ziua lui Nahabetian ori spun că ai consumat făina degeaba.
– Și ce-i duci cadou?
M-a întrebat ea. Căci nu era proastă degeaba și eu am uitat de tot de cadou. Nu era frumos să mergi cu mâna goală și omul chiar dacă spune el:
– Lăsați că nu trebuia.
Tot trage cu ochiul la sacoșă să vadă ce ia-i adus. Așa că m-am dus repede și am venit cu milioanele mele și i le-am arătat ca să ne ducem repede la mol să luăm ceva frumos.”

Mai vreau.

Naftalina

More Stories
Un 69 chinuitor