Zăpezi și prințese cu niqab

 

Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?

***

Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

***
(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!

***

S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?

 

N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.

 

Continue Reading

Despre povești mici care cresc oameni mari

 

„Alice (din Țara Minunilor) se plictisește lângă sora ei care citește, trage cu ochiul în cartea ei, dar pentru că nu vede imagini sau linii de dialog, se-ntreabă înainte s-adoarmă: ce rost are o carte fără poze sau dialoguri?”

Așa a început ieri Florin Bican (cred că e traducătorul meu preferat acum și, totodată, unul dintre scriitorii de care-mi place mult) moderarea unei discuții despre cărțile ilustrate pentru copii care au mai puțin de 1000 de cuvinte și pot fi citite de la un capăt la altul în mai puțin de 20 de minute.

***

Mini-Doza de Grandoare a adus împreună editori de carte (au fost prezenți reprezentanți ai editurilor Art / Arthur, Nemira / Nemi, TREI / Pandora M, Vellant, Cartea Copiilor), alături de scriitori de carte pentru copii (printre speakeri: Adina Rosetti), ilustratori (speaker: Livia Coloji), designeri (Dinu Dumbrăvician și Adelina Butnaru de la Faber Studio / Tzim Tzum Books), în fața unui public format din artiști, scriitori, redactori, activiști pentru alfabetizare și educație și alte câteva persoane semi-off-topic, interesate de publishing-ul pentru copii, printre care hop și subsemnata.

***

Un exercițiu un pic dificil pentru personalitatea mea single-tasking a fost ascultarea conferinței în română – de la o oarecare depărtare, și în engleză – de la o oarecare apropiere (din politețe pentru oaspetele din SUA). Dar chiar și-așa am reușit să notez câteva lucruri receptate dinspre masa invitaților, le las aici ca food for thought:

 

Brandi Bates (fondatoare Citim Împreună România, de 4 ani citește săptămânal copiilor care vin de bună voie și nesiliți de nimeni să asculte povești la biblioteca comunitară pe care a crescut-o în Lupeni, un orășel de pe Valea Jiului):

● 80% din piața de carte pentru copii din România e reprezentată de cărțile traduse.
Foarte multe cărți au traduceri foarte slabe: traducerile proaste nu respectă inteligența copiilor.

● E ideală o dietă echilibrată: povești crescute și publicate local, consumate alături de cele din cărțile importate.

Raising readers: Dacă vrei să crești un cititor, trebuie să începi prin a-i citi cel puțin 20 de minute pe zi, în fiecare zi, din prima lui zi de viață. Citește-i din cărți de bucate, de pe bloguri sau de pe site-urile cu știri oribile, dar pe un ton pozitiv :)) (în primii 3 ani). Apoi, din cărți de povești. Pentru un copil care știe deja că iubește cărțile (ascultate), cititul și mersul la școală vor fi activități mai ușor de adoptat (deși ce citește un copil când învață să citească în sistemul nostru de învățământ e o cu totul altă poveste…).

Adina Rosetti (scriitoare):

● Ca autor pentru copii, nu scrii pentru tine, clar scrii pentru alții: scrii cu copilul în minte, scrii cu copilul în tine, scrii cu gândul să-l apropii pe copil de carte, de cărți, de literatură, în general.

Catch-22: Nu știu dacă în țara noastră nu sunt cititori pentru că nu sunt librării sau nu sunt librării pentru că nu sunt cititori.

● Mie-mi place foarte mult o frază pe care o găsim de multe ori în descrierile scriitorilor: după o lungă enumerare de joburi dintre cele mai diverse, la un moment dat apare și mă termină – „și din anul cutare s-a dedicat definitiv scrisului”. Și eu mă întreb: care e secretul? Cum a reușit să facă switch-ul și să se dedice definitiv scrisului?

Livia Coloji (ilustratoare):

● Nu avem școli pregătite pentru a educa ilustratori de carte. În Facultățile de Arte, ilustrația e văzută ca „artă minoră”, iar când termini o astfel de facultate, te trezești că ții în mână o cheie franceză pentru lucrul în mecanică fină. Așa c-o mai iei o dată de la capăt cu învățatul, peste ce-ai învățat la școală.

***

Scurt, la obiect și nesurprinzător: aproape tot ce se trimite pentru grupa de vârstă 0-6 ani e de nepublicat (Florin Bican e și membru al juriului Trofeului Arthur).

Un exemplu scos din buzunarele povestitorului nostru moderator nu are nevoie de introducere sau de alte explicații, poate doar de-un litru de agheasmă de la dumnezeul scrisului, fiți atenți, poezie:

 

Cucu și Păsărica

de Cristina Mariana Bălășoiu

Cântă cucu în livadă,
Păsărica vrea s-o vadă.
Cântă cucu, n-ai ce-i face,
Păsărica nu-i dă pace.

Cântă cucu pe-o rămurea,
Păsărica enerva,
Razele soarelui, în cuibul ei da,
Locul îl încălzea.

Sta încinsă zi de zi,
Și-apoi cucu-și aminti
Un cântecel de la sate –
Păsărica da din coate.

A apucat-o un jucat
Și de cuib a uitat.
Cântă cucu mai cu zor,
Păsărica o luă-n zbor.

 

Am mai găsit una aici.

***

Cătălina Ulrich, conferențiar la Facultatea de Științe ale Educației, Universitatea din București

● În drum spre întâlnire, am intrat în librăriile din centru care erau deschise (două aveau program până la ora 13:00) și am răsfoit câteva cărți noi de pe rafturile dedicate copiilor. Există o neutralitate a subiectelor abordate de cărțile pentru copii mici: toate par să fie în continuare doar despre numere, culori și animale, mama și puiul. Ori ar trebui să mai discutăm cu ei și despre lumea pe care o văd zi de zi, despre gen, despre viața în familie și-n afara ei, despre lumea în care cresc, de fapt.

Multe titluri sunt respingătoare prin sofisticare, prin complexitate inutilă, atât ca grafică, cât și ca text. Am descoperit că există inclusiv un ghid al bunelor maniere pentru copii foarte mici…

***

Părinți în fața cărților ilustrate:

„De banii ăștia iau o carte sau chiar două cu mai multe cuvinte.”

Florin Bican: O carte cu mai multe ilustrații se poate citi de mai multe ori decât una cu mai mult text. E refolosibilă. 

***

Dinu Dumbrăvician (designer de carte, Faber Studio; creatură creatoare creativă la Tzim Tzum Books)

● Despre Tzim Tzum Books: nu cred că suntem o editură adevărată, avem doar o carte.  Ne propunem oricum să fim mici și subversivi, cu speranța că lucrul ăsta n-o să ni se dovedească fatal.

● O precizare importantă: o carte nu e alcătuită doar din text și ilustrație. E nevoie de profesioniști care să aibă o viziune închegată, integrată asupra obiectului-carte. Fiecare are limbajul lui – autorul comunică prin cuvinte, ilustratorul vorbește prin imagini, iar un designer stăpânește limba materialelor, a literei, a tiparului, a tuturor detaliilor care transformă povestea într-o carte propriu-zisă (… frumoasă). Un specialist în DTP nu ia decizii, treaba lui e să aplice decizii, dar pentru ca acestea să existe și să fie asumate, editurile trebuie să colaboreze cu designeri de carte pricepuți.

Livia a adunat autografe de la toată echipa care-a adus pe lume Sfaturi pentru fetițe 

***

 

Continue Reading

M-am întâlnit cu Gellu Naum în Oslo şi

mi-am amintit că mă aştepta acasă Cel mai mare Gulliver. Ediţia din 2013, ilustrată de Irina Dobrescu. Şi m-am întors la el.

mDSC_5507

Cel mai uşor mod să nu-ţi treacă suprarealismul e să scrii cărţi pentru copii. Despre asta e vorba, până la urmă: visul atotputernic îi învăluie şi pe Matei, şi pe Naum, şi pe cititori.

mDSC_5491

Între 72 de pagini cu fraze în versuri versate, se întinde (de-i pocnesc încheieturile) veşnica dorinţă a copiilor din toate timpurile: să crească peste noapte. Prostuţii de ei, nu-şi dau seama decât prea târziu că şi-au dorit greşit. Şi mulţi dintre ei, chiar după ce cresc înalţi şi bătrâni, tot ar da orice să-ntâlnească un pseudo-cangur de grădină care să-i facă Oameni Mari, şi mai Mari. Nu se-nvaţă minte, ce să le faci?

mDSC_5490

Eu nu mă identific cu personajul ăsta răzgâiat. Când eram mică, îmi doream să fiu mică, când sunt mare, îmi doresc să fiu mică. Cu cât eşti mai mare, cu atât te urmăresc mai mulţi ochi, ochi cărora le porţi grijile până uiţi de tine. Ochii ăştia au aşteptări de la tine, îţi umplu inbox-ul cu responsabilităţi şi te trezesc cu noaptea-n cap ca să fii Mare pentru ei. Şi tu nu vrei decât să te faci mic, mic, dar nu ca piticul ăla care locuia-n ibric, că el a sfârşit-o cam prost.

mDSC_5496

În fine, oricum aţi fi, mici, mari, citiţi povestea Gulliverului autohton. Şi uitaţi-vă cu atenţie la ilustraţii: Irina îmbină excelent amintirile copiilor de altădată cu actualităţi trendy (ironizate subtil, tiptil).

*Explic titlul:
Mă dureau picioarele, dar nu mă plângeam, că eram în Oslo. Încercam să-mi târăsc paşii prin orice colţ, să mă lipesc cât mai mult de oraşul ăla, că el s-a lipit de mine din prima. Aşa am intrat să căscăm gura şi într-o curte interioară, unde erau expuse cărţi, multe cărţi, şi oamenii se-ngrămădeau politicos printre ele. M-am zgâit la titluri, am aruncat un ochi în stânga, altu’-n dreapta, numai cărţi în norvegiană. În câteva secunde, chiar sub nasul meu au apărut:

DSC_3100

Continue Reading