Cine se-adună

 

Mai aveam două drafturi în așteptare, dar o să pun foto-rezumatul de la Friends mai întâi, că iar rămân prea în urmă cu inventarul de bucurii din librărie. Sunt deja datoare cu două săptămâni de poze făcute pe semi-furiș, totuși.

O mică parte, proaspăt descărcată din telefon:

Vitrină cu fete în lumină de octombrie.

Coriandrul nu se-ascultă, se simte. La un brunch opulent organizat de regina Anca.

Măsline de la Paradisul Măslinelor.

Antropolog față cu coriandrul.

Occupy trotuarul.

Lui Bogdan i-am promis că termin disertația până-n februarie. Monicăi i-am promis că-mi public tema cu pești într-un loc frumos.

Daniel – când încă credea că mai există scăpare.

Daniel – când nu mai credea că există scăpare.

După atâtea degustări, poți să te trezești cu inelul prizonier în propriul păr.

Sau să te apuci să sfințești librăria cu un covor de lavandă.

Andrei, un muzician din Rusia, s-a oprit pe la noi.

Și a descoperit că ziua lui e în aceeași zi cu-a lui Miloš (Serbia). Și cu două zile înainte de-a lui Gligor (Macedonia). „Brate” era cuvântul-cheie în discuțiile lor în englezo-română-sârbo-macedoneană.

Anca.

Arte și meserii.

Fete și șosete.

Băiat și șosete. Șosete-prototip, s-ar putea să apară în curând în shop-ul lui crazy.

Așa se vine. Așa se pleacă.

Corina și acest zâmbet <3

Gălăgie.

Mimo și acest țuică-râs <3 prevestitor de rele pentru mafia de la putere, hear hear!

Oameni și cărțile lor.

După o analiză socio-filosofică a declarațiilor lui J Lo despre nudul propriu, publicat la 49 de ani (dacă credeți că în librăria asta se vorbește doar despre Ulise și prietenii săi, you are in the wrong, mai frends), s-a decis: Jenny from the block nu știe nimic.
Iar aici o scotea Elena la aer pe Virginia Woolf, proaspăt tradusă de ea și de Anca Dumitrescu. Și cu un design perfect semnat de Ray Bobar. Voi ați văzut ce coperți pufoase și superbe au cărțile pe care le scot fetele de la Black Button Books? Poate ar trebui să vă faceți un wish list.

Elena, pregătită pentru un autograf secret.

Anca. Aproape a rezervat o lucrare neprețuită din galerie.

Peggyța Guggenheim față cu peretele cu artă. A ales ceva doar pentru ea, normal.

Poza 1 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Poza 2 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Băiat cu pungă plină de cărți.

Băiat cu pungă plină de cărți lângă florile în care și-au îngropat fețele multe trecătoare.

„Mi-a făcut Cristina primul Polaroid aici.”

Când încerci să mai pui mâna pe câte-o carte mică ascunsă.

Dar renunți repede. Pentru că tocmai a intrat o fetiță cu fundiță și s-a așezat pe fotoliu cu Dave the Lonely Monster în brațe.

Și imediat după a ajuns și Teodora.

Care m-a desenat așa.

După ce-am citit vreo 5 cărți împreună, evident.

Pe final, în timp ce răsfoiam rapid cele 50 de literary postcards de Tom Gauld (ultimul exemplar rămas), a venit și prietenul fotograf japonez Tomo, care mi-a povestit despre Paris Photo și Grand Palais și despre Polycopies, un vaporaș care plimbă pe Sena (în timpul festivalului de fotografie) publisheri, galeriști și artiști fotografi din toată lumea, inclusiv din lumea noastră apropiată – participă Mihai Barabancea cu Probably Romania. Wish I were there.
Apoi am mai povestit despre puroaie internaționale și tot felul de horror-uri cotidiene, printre care și despre vecinii lui care fac tărăboi maxim, madama fiind o „totally pițipoanca” care i-a sugerat să se mute-n pădure dacă nu-i convine, oh, such romanian. Și despre o prietenă „a little bit credincioasă” care n-a vrut să-l învețe înjurături în română, și despre morfologia unuia (care e două, știu, pronume + verb auxiliar) dintre cuvintele cel mai des folosite de prietenii lui români: „m-aș”. Nu voi dezvolta, imaginați-vă ascultați-vă. :))

That’s not all folks, not even un sfert, dar tot e ceva.

 

Continue Reading

Zăpezi și prințese cu niqab

 

Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?

***

Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

***
(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!

***

S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?

 

N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.

 

Continue Reading