5 poems (Vol. 3)


Another round of 5 poems landed in the magic-making hands of 5 local artists:
Ana Bănică, Adelina Butnaru, George Roșu, Ruxandra Șerbănoiu and Yanna Zosmer received the poems via e-mail only a week ago and sent them back to me as heart-warming illustrations.

I love Brâncuși’s words about childhood:
‘When we stop being children, we start being dead.’
So let’s keep our inner child happy and lively for as long as we can. The child who loves playing and laughing and learning and discovering the world. The one who’s curious about anything from tiny navel fluff to huge faraway stars. The one with the never-ending pile of questions. The one who won’t surrender before those rituals of adulthood that strip all life of wonders and magic.

The 5 chosen poems travel back to the much bigger
homes and classrooms and roads in our memories,
to smells and sights and sounds of
casual fears and small-scale lies and jumbo love treats.



by Michael Blumenthal

Perhaps a bird was singing and for it I felt
a tiny affection, the same size as a bird.

Imagine now, an affection the same size
as the thing it’s felt for: for the seed,
seed-like emoluments of liking and,
for the rain, droplets of tenderness
clustered in puddles at your feet.

And now remember how, as a child,
someone is telling you they love you.
How much does daddy love you? they
ask and you, childlike, spread
your arms as wide as a child can.

Little do you know it then, but the rest
of your life will be spent measuring
the distance between “that much”
and what love, in fact, is capable of –
the narrow width of a man or a woman,
their terrible thinness,
their small bones
growing constantly inward
from your spreading arms.

Published in Poetry Magazine (April 1984)
Copyright © Michael Blumenthal.

Illustration by Ana Bănică


by David Berman

Walking through a field with my little brother Seth

I pointed to a place where kids had made angels in the snow.
For some reason, I told him that a troop of angels
had been shot and dissolved when they hit the ground.

He asked who had shot them and I said a farmer.

Then we were on the roof of the lake.
The ice looked like a photograph of water.

Why he asked. Why did he shoot them.

I didn’t know where I was going with this.

They were on his property, I said.

When it’s snowing, the outdoors seem like a room.

Today I traded hellos with my neighbor.
Our voices hung close in the new acoustics.
A room with the walls blasted to shreds and falling.

We returned to our shoveling, working side by side in silence.

But why were they on his property, he asked.

From “Actual Air”, 1999
Grove Press, Open City Books
Copyright © David Berman


Illustration by Adelina Butnaru



by Louis MacNeice

In my childhood trees were green
And there was plenty to be seen.

Come back early or never come.

My father made the walls resound,
He wore his collar the wrong way round.

Come back early or never come.

My mother wore a yellow dress;
Gently, gently, gentleness.

Come back early or never come.

When I was five the black dreams came;
Nothing after was quite the same.

Come back early or never come.

The dark was talking to the dead;
The lamp was dark beside my bed.

Come back early or never come.

When I woke they did not care;
Nobody, nobody was there.

Come back early or never come.

When my silent terror cried,
Nobody, nobody replied.

Come back early or never come.

I got up; the chilly sun
Saw me walk away alone.

Come back early or never come.

© Louis MacNeice, Collected Poems (2013)

Illustration by George Roșu



by Roger McGough

A millionbillionwillion miles from home
Waiting for the bell to go. (To go where?)
Why are they all so big, other children?
So noisy? So much at home they
Must have been born in uniform
Lived all their lives in playgrounds
Spent the years inventing games
That don’t let me in. Games
That are rough, that swallow you up.

And the railings.
All around, the railings.
Are they to keep out wolves and monsters?
Things that carry off and eat children?
Things you don’t take sweets from?
Perhaps they’re to stop us getting out
Running away from the lessins. Lessin.
What does a lessin look like?
Sounds small and slimy.
They keep them in the glassrooms.
Whole rooms made out of glass. Imagine.

I wish I could remember my name
Mummy said it would come in useful.
Like wellies. When there’s puddles.
Yellowwellies. I wish she was here.
I think my name is sewn on somewhere
Perhaps the teacher will read it for me.
Tea-cher. The one who makes the tea.

© McGough, Roger. “First Day at School.”
All the Best: The Selected Poems of Roger McGough.
Illus. Lydia Monks. London: Puffin, 2004.

Illustration by Ruxandra Șerbănoiu


by Phyllis McGinley

The first thing to remember about fathers is, they’re men.
A girl has to keep it in mind.
They are dragon-seekers, bent on impossible rescues.
Scratch any father, you find
Someone chock-full of qualms and romantic terrors,
Believing change is a threat –
Like your first shoes with heel on, like your first bicycle
It took months to get.
Walk in strange woods, they warn you about the snakes there.
Climb and they fear you’ll fall.
Books, angular looks, swimming in deep water –
Fathers mistrust them all.
Men are the worriers. It is difficult for them
To learn what they must learn:
How you have a journey to take and very likely,
For a while, will not return.

Copyright © Phyllis McGinley (1905 – 1978)

Illustration by Yanna Zosmer


I am most grateful to these wonderful creatures for jumping in so fast (they only had 1 week to squeeze the task in their schedules and send me the illustrations) and I’d be really happy around my belly button if you showed off your love by following their work and sharing this piece with a friend.


About 5poems:

I decided to choose 5 poems every month (there is a list, and it’s growing bigger and bigger) and share them with the world. A world that might just come to love them as much as I do. And with a little help from my friends, there will also be yummy custom-made illustrations.
Around each month’s end, the poems and their fresh illustrations will be revealed on a dedicated Instagram account – @5poems (yes, please, do follow us). All goodies will also be printed and exhibited in our pocket bookshop+gallery (Receptor / Cărturești & Friends). And when it’s time for another round, the previous small prints will settle into the family album – a permanent collection gathering all illustrations and poems featured monthly.
Check out: Volume 1 here. Volume 2 here.


Continue Reading

5poems (Vol. 2)


5 poems I love recently landed in the magic-making hands of 5 local illustrators.
Wanda, Dragoș, Anna, Andreea and Daia hosted the poems in their hearts for a week and now we’re sending them into the world as delightful illustrations.

Enjoy reading the chosen poems and zooming in on their amazing visual alter egos:


by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master;
so many things seem filled with the intent
to be lost that their loss is no disaster.

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three loved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

—Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master

though it may look like (Write it!) like disaster.

(Published in The Complete Poems 1926-1979. Farrar, Straus and Giroux, 1983.
Copyright © 1979, 1983 by Alice Helen Methfessel.)

Illustration by Wanda Hutira


by Frank O’Hara

After the first glass of vodka
you can accept just about anything
of life even your own mysteriousness
you think it is nice that a box
of matches is purple and brown and is called
La Petite and comes from Sweden
for they are words that you know and that
is all you know words not their feelings
or what they mean and you write because
you know them not because you understand them
because you don’t you are stupid and lazy
and will never be great but you do
what you know because what else is there?

(Published in The Paris Review, Issue 49, Summer 1970)

Illustration by Dragoș Boțcău



by Sarah Kay

When I am inside writing,
all I can think about is how I should be outside living.

When I am outside living,
all I can do is notice all there is to write about.

When I read about love, I think I should be out loving.
When I love, I think I need to read more.

I am stumbling in pursuit of grace,
I hunt patience with a vengeance.

On the mornings when my brother’s tired muscles
held to the pillow, my father used to tell him,

For every moment you aren’t playing basketball,
someone else is on the court practicing.

I spend most of my time wondering
if I should be somewhere else.

So I have learned to shape the words thank you
with my first breath each morning, my last breath every night.

When the last breath comes, at least I will know I was thankful
for all the places I was so sure I was not supposed to be.

All those places I made it to,
all the loves I held, all the words I wrote.

And even if it is just for one moment,
I will be exactly where I am supposed to be.

(From No Matter the Wreckage, published in 2014 by Write Bloody Publishing)

Illustration by Anna Florea
1/2 of rivulet.studio



by Wisława Szymborska

I prefer movies.
I prefer cats.
I prefer the oaks along the Warta.
I prefer Dickens to Dostoyevsky.
I prefer myself liking people
to myself loving mankind.
I prefer keeping a needle and thread on hand, just in case.
I prefer the color green.
I prefer not to maintain
that reason is to blame for everything.
I prefer exceptions.
I prefer to leave early.
I prefer talking to doctors about something else.
I prefer the old fine-lined illustrations.
I prefer the absurdity of writing poems
to the absurdity of not writing poems.
I prefer, where love’s concerned, nonspecific anniversaries
that can be celebrated every day.
I prefer moralists
who promise me nothing.
I prefer cunning kindness to the over-trustful kind.
I prefer the earth in civvies.
I prefer conquered to conquering countries.
I prefer having some reservations.
I prefer the hell of chaos to the hell of order.
I prefer Grimms’ fairy tales to the newspapers’ front pages.
I prefer leaves without flowers to flowers without leaves.
I prefer dogs with uncropped tails.
I prefer light eyes, since mine are dark.
I prefer desk drawers.
I prefer many things that I haven’t mentioned here
to many things I’ve also left unsaid.
I prefer zeroes on the loose
to those lined up behind a cipher.
I prefer the time of insects to the time of stars.
I prefer to knock on wood.
I prefer not to ask how much longer and when.
I prefer keeping in mind even the possibility
that existence has its own reason for being.

(From Nothing Twice, 1997. Translated by Stanislaw Baranczak and Clare Cavanagh.
Copyright © Wislawa Szymborska, S. Baranczak & C. Cavanagh)

Illustration by Andreea Moise


by Pablo Neruda

Now we will count to twelve
and we will all keep still.

For once on the face of the earth,
let’s not speak in any language;
let’s stop for one second,
and not move our arms so much.

It would be an exotic moment
without rush, without engines;
we would all be together
in a sudden strangeness.

Fisherman in the cold sea
would not harm whales
and the man gathering salt
would look at his hurt hands.

Those who prepare green wars,
wars with gas, wars with fire,
victories with no survivors,
would put on clean clothes
and walk about with their brothers
in the shade, doing nothing.

What I want should not be confused
with total inactivity.
Life is what it is about;
I want no truck with death.

If we were not so single-minded
about keeping our lives moving,
and for once could do nothing,
perhaps a huge silence
might interrupt this sadness
of never understanding ourselves
and of threatening ourselves with death.
Perhaps the earth can teach us
as when everything seems dead
and later proves to be alive.

Now I’ll count up to twelve
and you keep quiet and I will go.

(From Extravagaria, 1974. Translated by Alastair Reid)

Illustration by Daia Grigore


I am most grateful to these wonderful creatures for jumping in so fast (they only had 1 week to squeeze the task in their schedules and send me the illustrations) and I’d be really happy around my belly button if you showed off your love by following their work and sharing this piece with a friend.


About 5poems:

I decided to choose 5 poems every month (there is a list, and it’s growing bigger and bigger) and share them with the world. A world that might just come to love them as much as I do. And with a little help from my friends, there will also be yummy custom-made illustrations.
Around each month’s end, the poems and their fresh illustrations will be revealed on a dedicated Instagram account – @5poems (yes, please, do follow us). All goodies will also be printed and exhibited in our pocket bookshop+gallery (Receptor / Cărturești & Friends). And when it’s time for another round, the previous small prints will settle into the family album – a permanent collection gathering all illustrations and poems featured monthly.
Check out Volume 1 here.


Continue Reading

Dăm, dăm, să-nălțăm


În clasicul lui Essai sur le don (Eseu despre dar, 1923), antropologul Marcel Mauss nota:

„Vechii indieni numeau pe cel care nu a oferit niciodată un dar – Quelsem, adică Față Putredă. Se fereau cât puteau de mirosul acestui cadavru viu aflat în descompunere, dăruind și primind daruri.”

Recunosc, eu nu prea știu cum să reacționez la primirea unui cadou, pentru că de cele mai multe ori îmi derulez în cap corvoada, oboseala și anxietățile din care-a rezultat prezența lui în mâinile mele. Mă stresează aniversările și sărbătorile, scormonelile darheologice obligatorii, întoarcerile din concedii fără magneți de frigider, chetele incognito și universul datoriei, în general. Nu-mi place să primesc cadouri de ziua mea, de 8 martie sau de Crăciun, pentru simplul fapt că pe fundița lor văd scris apăsat „trebuia”.

Vai, dar


Trei sferturi dintre cadourile primite nu mi se potrivesc, din cauza incompatibilităților estetice sau a simplei necunoașteri dintre noi, așa că mă simt prost știind că urmează să le îngrop undeva unde nu o să le văd niciodată și că-s, evident, o risipă pentru toată lumea.
20% îmi plac și mă bucură, dar știu c-au dus în spate un efort foarte mare, pentru care iar mă simt prost și datoare să returnez cumva gestul.
Și, în sfârșit, vreo 5% îmi plac fără procese de conștiință: costă puțin sau nimic, mi se potrivesc și le păstrez la vedere full time (pietre, cutii, creioane, ziare locale, fanzine, postcarduri, desene sau mâzgălituri, morcovi adevărați cu picioare încrucișate, fotografii anonime sau kitsch-uri mici din târguri de vechituri).

Și sunt absolut sigură că procentele-s la fel și-n cazul celor care au primit ceva de la mine, când am fost stresată, grăbită, obligată. Îmi pare rău.


Trăim încă într-o societate în care nemulțumitului i se ia darul, într-un sat în care calului de dar nu i se fac controale stomatologice și unde, mai ales, GESTUL CONTEAZĂ. Adică viața merge mai departe pe cărări bătătorite, noi mulțumim politicos și oferim conștiincios, nu contează ce, bine că avem cui, până la urmă.

Visam mai demult să fac o expoziție cu cadouri nedorite, dar probabil m-ar omorî logistica și sistemul de clasificare; sunt tot felul de statistici, se pare că vreo 54% dintre cadourile primite de Crăciun sunt returnate sau schimbate, și sunt sigură că mulți sunt încă prea politicoși și preferă să le-arunce mai aproape, în pod, garaj sau debara. În fiecare an, lumea noastră returnează cadouri în valoare de zeci de miliarde de dolari și milioane de tone de nimicuri cu fundiță ajung la groapa de gunoi, dar nimeni nu pare să aibă curaj să oprească ciclul risipei, oameni suntem.


Of, creier cu dor de ducă, cum am ajuns aici, când voiam să zic fix de cadourile alea mici care mă bucură fără să mă-ndatoreze (cea mai inhalabilă bucurie din câte există, cred). A venit Livia la București și mi-a adus ceva mic și prețios, păstrat din decembrie, când ea și Răzvan au vizitat Porto (Răzvan a avut o expoziție de colaje volumetrice minunate la galeria Objectos Misturados).

Rezumat despre cadoul primit: magazin mic portughez cu artă mică asiatică, mini-fanzine (4,5 x 5,5 cm) la borcan, amintit de Ramona, plătit + băgat mâna-n borcanul plin + ales fanzin misterios + pus deoparte + adus Ramonei la București peste 3 luni.

Arată cum arată, are o poveste, spune o poveste, o iubesc, noi când facem un festival de fanzine? :))


PS: Și nu uitați, copii: when in doubt, go small, get a gift card or an honest box of nothing. Nu vă luați după ce ziceau indienii lui Mauss, n-o să fiți Quelsemi. 


Continue Reading

Bookmarks, 7 aprilie


–  David Lynch a anunțat că-și ia jucăriile și pleacă fără să mai învie Twin Peaks-ul promis. De crowdfunding o fi auzit? Sunt sigură că cei 18.000 de nostalgici care i-au dat share ar dona ceva. Sau?

–  BBC a făcut (mai demult, dar se pare că abia acum a ajuns pe orbita internetului românesc) un infografic interactiv din care poți să afli ce s-a mai întâmplat cu planeta din ziua în care ai apărut tu pe ea. Arată drăguț, miroase a Al Gore, dar, hei, așa am aflat că femeile sigur nu-s de pe Venus, pentru că acolo aș avea 43 de ani acum și nu-mi convine. Și că un pinguin de vârsta mea ar avea stră-stră-stră-nepoți la ora asta.

– Alt infografic, altă joacă: Ce are internetul în cap? Se pare că nu doar pisici. Apăsați, vă rugăm, originalul e interactiv și cam mișto.infografic1


–  A apărut un episod nou din Mad Men, în care iar nu se întâmplă nimic (nu mă-nțelegeți greșit, tocmai ăsta e farmecul serialului ăstuia), Peggy tot ca o mamaie se îmbracă, iar Roger și-a crescut mustață de bunic. Aici e un articol care se intitulează Mad Men doesn’t believe in love, care are sens, dar îmi dă senzația că nu merită neapărat citit.

–  Salman Rushdie și-a făcut cont pe Goodreads și a început să arunce cu stele (puține) în stânga și-n dreapta. Când l-au întrebat oamenii hei, de ce ești hater (de parcă nu mai are voie omul să nu-i placă ce nu-i place), el s-a purtat ca un adevărat adult care abia a descoperit internetul (cine are părinți pe Facebook, știe).

–  Bărbații și femeile au o nouă grijă: oare bărbații care folosesc emoji sunt mai puțin bărbați decât cei care nu? Cu ocazia asta am aflat abia acum că Jordan Peele a tweet-uit anul trecut o variantă a The Shining scrisă doar cu emoji, how awesome is that haha.

– Gemma Correll (de care-mi place mie mult) a desenat 8 ½ tipuri de sexuali, pornind de la foarte fașionabilul Lumber Sexual.

– Și pentru că mi se pare că nu a fost share-uit pe cât merita să fie, înc-o dată și de la mine (și pentru că singurele hore distractive sunt astea desenate): 15 tipuri de horă din folclorul românesc



–  pépe, pépi, s.f. (reg.) 1. insectă, gâză; gândac (licurici, molie, ploșniță etc.). 2. băligar. 3. (art.) ființă urâtă imaginară cu care sunt speriați copiii; cauă, urâciune, balaur, diavol. 4. specie de ciupercă parazită care produce mana viței de vie.
via @Nor Negru



– Instagram of the day: (nu chiar de ieri, dar pentru că trebuie să închid tab-urile astea odată)


#tired_portrait of @ryanm.


A photo posted by – S A M A H (@poeticwordvomit) on


– Ilustratorul zilei:
Martyna Wójcik – http://martynawojcik.tumblr.com/Martyna Wójcik-Śmierska - ilustracja_chimera Martyna_Wójcik-Śmierska_ilustracje_grafika_najlepsze_ilustractor_książki_lupus_libri MartynaWójcik-Śmierska-ilustracja_GAGA_SEKS_RODZICÓW

– Gif-ul zilei:
© Thoka Maer // http://itsnobiggie.tumblr.com/ // http://showeringsquid.tumblr.com/


– Pentru că mi se pare cam cel mai bun album din 2015 (până acum), și-l țin pe repeat: Girls In Peacetime Want To Dance, de la Belle & Sebastian. E fix ce trebuie, și sensibil (sunt, totuși, Belle & Sebastian), și dansabil (aici experimentează și ce bine!). Pe The Book Of You mă simt ca-n zilele ploioase când port verde crud sau roz bombon și oamenilor li se pare că ceva e în neregulă cu mine, nu mă uit și eu la cât de urât e afară?, Nobody’s Empire mi-amintește de Summer Well și ochelari de soare, pe The Party Line am crezut că a intrat Hot Chip în shuffle, The Power of Three mă face pur și simplu să plâng și probabil că nu-i normal, The Everlasting Muse e oau, se simte un strop de Decemberists pe la colțuri, iar Perfect Couples mă scoate-n oraș, the end. Ascultați-l pe tototot.

Continue Reading

Copii şi cuvintele lor desenate compulsiv

Luna asta, Timpul meu s-a rătăcit printre ilustraţii şi oameni şi cuvinte, dar l-am prins la cotitură şi o să mă apuc din nou de povestit.

Probabil o ştiţi mulţi, eu urmăresc de ceva vreme ce face ea pe internet, dar v-o prezint oricum: Laura Leonte Supreme Compulsive Drawer, mama Ilincăi şi om deştept cu zâmbet zânificat care lucrează la Publicis şi e la curent cu tot ce mişcă, pişcă, frişcă.

Pe Ilinca ei am citat-o în postarea extraordilingură de un succes nemaipolonic: Părinţi care ascultă de copii şi nu invers. Laurei i-a plăcut şi s-a pus pe desenat printre şedinţe şi deadline-uri, cot la cot cu girafe de toate înălţimile şi culorile (chiar, girafele au coate?), înainte, în timpul sau după cafelele la ibric sau la neibric, printre promoţii şi aplicaţii, petreceri cu Moş Crăciun şi pisici pe faţă.

Desenatorul Compulsiv din ea a transformat cuvintele copiilor isteţi, care vor conduce lumea, în ilustraţii, şi le-a aşezat frumos de tot într-o cărticică (click pe preview-uri ca s-o răsfoiţi):

Ponei Ilinca

Cu ocazia asta, mi l-a prezentat şi pe Anton, prieten de nădejde al Ilincăi, desenator pasionat de cocoşi şi pui, care are ani puţini şi cuvinte multe. Aproape de „nesfârşitul” cărţii apar şi nişte versuri de-ale lui. Cu sprâncene voioşi.

Eu m-am împrietenit cu Anton pe Facebook şi abia aştept să mai posteze ceva, că ce-am văzut până acum e la înălţime.

(numărătoarea continuă)

6. Anton, de Irina Danielescu şi Radu Pop

Când o să fiu mare, o să-mi iau un cal cu multe locuri, să vă plimb pe toţi!

Vreau să am două mame: o mama capră şi o mamă simplă. Şi un lup. Să mă împrietenesc cu el şi să-i spun: „Hei, prietene, ce mai faci? Bate cuba!”

Vreau şi eu să fiu şmecher! Trebuie să găsesc o soluţie, nu pot să fiu şmecher cu faţa asta simplă, albă… Îmi trebuie şapcă neagră!

Nu tac, pentru că am gură!!!

De câţiva ani, Laura adună desene spontane de-ale ei sau de-ale oamenilor care i le trimit, şi le postează pe CompulsiveDrawer. Schiţe şi maimuţăreli din timpul şedinţelor serioase plicticoase, desene îndemânatice cu sau fără sens în ele, personaje mâzgălite pe margini de agende, toate merită să rămână undeva, la un loc, şi, mai ales, să fie văzute şi de alţii.

Poate vă inspiră şi pe voi vorbele astea delicioase şi vă fac poftă de-un creion şi-o foaie de hârtie. În caz de desen compulsiv, ştiţi ce aveţi de făcut: www.facebook.com/compulsivedrawer.

Zis mei bi ză bighining ov ă biuriful frenşip.

Mulţumesc, Laura!

Continue Reading

M-am întâlnit cu Gellu Naum în Oslo şi

mi-am amintit că mă aştepta acasă Cel mai mare Gulliver. Ediţia din 2013, ilustrată de Irina Dobrescu. Şi m-am întors la el.


Cel mai uşor mod să nu-ţi treacă suprarealismul e să scrii cărţi pentru copii. Despre asta e vorba, până la urmă: visul atotputernic îi învăluie şi pe Matei, şi pe Naum, şi pe cititori.


Între 72 de pagini cu fraze în versuri versate, se întinde (de-i pocnesc încheieturile) veşnica dorinţă a copiilor din toate timpurile: să crească peste noapte. Prostuţii de ei, nu-şi dau seama decât prea târziu că şi-au dorit greşit. Şi mulţi dintre ei, chiar după ce cresc înalţi şi bătrâni, tot ar da orice să-ntâlnească un pseudo-cangur de grădină care să-i facă Oameni Mari, şi mai Mari. Nu se-nvaţă minte, ce să le faci?


Eu nu mă identific cu personajul ăsta răzgâiat. Când eram mică, îmi doream să fiu mică, când sunt mare, îmi doresc să fiu mică. Cu cât eşti mai mare, cu atât te urmăresc mai mulţi ochi, ochi cărora le porţi grijile până uiţi de tine. Ochii ăştia au aşteptări de la tine, îţi umplu inbox-ul cu responsabilităţi şi te trezesc cu noaptea-n cap ca să fii Mare pentru ei. Şi tu nu vrei decât să te faci mic, mic, dar nu ca piticul ăla care locuia-n ibric, că el a sfârşit-o cam prost.


În fine, oricum aţi fi, mici, mari, citiţi povestea Gulliverului autohton. Şi uitaţi-vă cu atenţie la ilustraţii: Irina îmbină excelent amintirile copiilor de altădată cu actualităţi trendy (ironizate subtil, tiptil).

*Explic titlul:
Mă dureau picioarele, dar nu mă plângeam, că eram în Oslo. Încercam să-mi târăsc paşii prin orice colţ, să mă lipesc cât mai mult de oraşul ăla, că el s-a lipit de mine din prima. Aşa am intrat să căscăm gura şi într-o curte interioară, unde erau expuse cărţi, multe cărţi, şi oamenii se-ngrămădeau politicos printre ele. M-am zgâit la titluri, am aruncat un ochi în stânga, altu’-n dreapta, numai cărţi în norvegiană. În câteva secunde, chiar sub nasul meu au apărut:


Continue Reading