Încă o sâmbătă pe Quinet 9

 

Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems. Îi găsesc întinși la soare ca motanii, în fața librăriei, umplând străduța cu chicoteli, și știu că nu e loc de planuri pe-aici, e weekend, să trăim și noi un pic. Vaza cu flori e așezată pe scăunelul care ține ușa deschisă, muzica cântă de una singură în sufragerie (ce bine te-nțeleg, muzico), obișnuiții casei fac vizita de rigoare, răsfoiesc, răscolesc, degustă secrete tari păstrate în spate. Cine știe, cunoaște.


Telefoanele ne trag de mânecă în sincron cu mesajele obișnuite: „veniiiiiiiiim!” și variațiuni pe aceeași nerăbdare.
Și vin cu picnicul la subsuoară: murături, șunculițe, țuiculițe, măsline, atenții. Le-nșirăm pe toate pe mini-masă, să curgă poveștile.


Mă pun pe desenat cu Mișu și iau o pauză mică: îl văd în lumina din fața librăriei pe Marius. Îl știu pe Marius de 9 ani, de când mi-am făcut cont pe Twitter (eu eram @sundaysux și spuneam multe prostii, el era @bluegod și încerca să-mpace pe toată lumea), și azi e singurul om cu steluță de See first pe Facebook-ul meu. Nu ne-am cunoscut irl niciodată, chiar dacă am învățat de la el mai multe decât de la mulți oameni pe lângă care-am stat în carne și oase. Ne-am îmbrățișat tare, sper că nu l-a distrus leneșul meu de porțelan din piept, și l-am poftit pe canapeaua roșie.

M-am bucurat și de Luiza, coechipierul lui de maraton cultural și una dintre persoanele de care-mi place mie mult, și nu doar pentru că suntem suflete pereche hoarders de cărți și ilustrații (ea și Mimo sunt Von Guggenheim-ele mele). Se pare că mai e și tipul de om căruia dacă-i spui cât de mult îți place inelul ei chibrit, vai de mine, ce superb, îl am și eu în wish list-urile de pe Pinterest de ani, îți răspunde: ah, l-am luat dintr-un flea market din Atena, ia-l tu dacă-ți place, eu îl port rar. Și poftim bucurie.

Apoi ne-am scurs toți: despre muzee și expoziții, despre viața aici și acolo și dincolo, despre cărți și desene și oameni.

Apare și Norișorul cu 2 reviste PIF noi, direct de la nenea din Paris, cadou pentru Vlad, pentru cine altcineva.

Nu apucăm să vorbim noi prea multe, dar mă simt cel mai norocos om când scoate un caiet firav și îngălbenit cu desenele tatălui ei, profesor de română. Nu știu dacă mă emoționează ceva mai mult decât jurnalele și desenele sincere ale oamenilor fără pregătire artistică. Îmi permit să expun câteva exemple, sper să nu se supere pe mine, sunt comori și nu vreau să le uit.

În soarele mieros de toamnă apar Teodora și Corina.

Apoi Adriana și Nicu ne recomandă Shoplifters, pe care tocmai l-au văzut la Les Films de Cannes, am notat. Ne petrecem restul serii desenând pe canapea, pe fundal cântă un băiat grec, recomandat de Radu, Vlad vorbește de ore cu doi porumbei, oamenii intră, se plimbă și agață câte-o carte, miroase-a ploaie, Teodora mănâncă măsline și bea suc de portocale, are un inel din ăla magic de la Kinder și îmi dă feedback pozitiv pentru portretele de familie pe care le-a colorat și urmează să le expunem în vitrină pentru poze.

*Poze făcute rapid cu telefonul, ca să nu uităm.

Continue Reading

Muzeul Rotocoalelor

 

Intro:

Probabil că semnele au fost acolo încă de la început. Îmi plăceau pixurile. Îmi puneam costumul de om mare când țineam unul în mână, chiar dacă încă dădeam cu capul de colțul mesei. Preferatele mele erau pixurile sustrase de pe bordul camionului de lapte cu care mă mai plimba bunicu-meu din când în când. Avea MULTE.

Scriam (cu ele) povești în limba rotocoalelor prin dulapuri și pe sub masă. Mai ales sub masă: peretele ferit, proaspăt văruit de mamaia cu rolele ei înflorate sau geometrice era perfect.
Vizualurile rupestre minimaliste, repetitive, și-au încheiat existența clandestină odată cu învățarea primelor litere. Probabil, primul cuvânt pe care l-am scris a fost:

Copiat de pe pachetele de țigări cu care vecinii mei mai mari își construiau roboți.

 

Fanzin:

MUZEUL ROTOCOALELOR
August 2018, print A5 (scris de mână), 60 de pagini, alb-negru, cusut.

Muzeul Rotocoalelor adună bucăți din lumea mea mică de altădată, repovestite cu priceperea mea de-atunci. Subtitrare în limba română inclusă pentru claritate.

 

PS: în vacanța asta de vară, mi-am propus să-ncerc să printez (aproape în fiecare săptămână sau măcar de 2 ori pe lună) câte o fanzină cu ce-mi mai trece prin cap. Exerciții de stat și jucat mai mult pe-afară, până mă strigă mama internetului în casă. 

 

 

Continue Reading

Nebalerina

– Sofi, tu ce le răspunzi oamenilor care te-ntreabă ce vrei să fii când o să crești mare?

– Că nu știu. A! Dar știu sigur ce nu vreau să fiu: balerină! Bunica s-a supărat tare când i-am spus că nu-mi place deloc la balet. S-a supărat până la cer. Dar i-a trecut repede. Acum cred că e supărată doar până la o furnică.

Sofi - Autoportret - Pabadam
“Printesa” – Sofia, 6 ani

 

Continue Reading

Tequila

Spitalul Veterinar e locul unde văd în sfârșit doctori care se poartă frumos cu pacienții. Ce-i drept, pacienții ăștia sunt mai civilizați.

Scriam asta pe Twitter, pe 3 septembrie, pe la 11 noaptea. O pisică mică-mică și neagră-neagră s-a ascuns în seara aia sub mașina lui C. Am ajuns cu ea la spital și, după tratament, a locuit o vreme la atelier. Până și-a revenit complet și-a început să răstoarne lucrări de artă pe parchet. Negrúți.

***

Vecinii noștri de la studio au venit marți la birou c-o mâță-n poșetă. Mititică, tărcată și soprană de neoprit. Îi zic Tequila.

Problema cu numele ăsta e că nu cred c-o să mă obișnuiesc s-o aud pe Sofi-cea-de-6-ani șoptind sau strigând din 5 în 5 minute Tequila! după Tequila.

Ieri a desenat-o dormind, poftim:

Continue Reading