Zăpezi și prințese cu niqab

 

Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?

***

Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

***
(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!

***

S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?

 

N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.

 

Continue Reading

Copii şi cuvintele lor desenate compulsiv

Luna asta, Timpul meu s-a rătăcit printre ilustraţii şi oameni şi cuvinte, dar l-am prins la cotitură şi o să mă apuc din nou de povestit.

Probabil o ştiţi mulţi, eu urmăresc de ceva vreme ce face ea pe internet, dar v-o prezint oricum: Laura Leonte Supreme Compulsive Drawer, mama Ilincăi şi om deştept cu zâmbet zânificat care lucrează la Publicis şi e la curent cu tot ce mişcă, pişcă, frişcă.

Pe Ilinca ei am citat-o în postarea extraordilingură de un succes nemaipolonic: Părinţi care ascultă de copii şi nu invers. Laurei i-a plăcut şi s-a pus pe desenat printre şedinţe şi deadline-uri, cot la cot cu girafe de toate înălţimile şi culorile (chiar, girafele au coate?), înainte, în timpul sau după cafelele la ibric sau la neibric, printre promoţii şi aplicaţii, petreceri cu Moş Crăciun şi pisici pe faţă.

Desenatorul Compulsiv din ea a transformat cuvintele copiilor isteţi, care vor conduce lumea, în ilustraţii, şi le-a aşezat frumos de tot într-o cărticică (click pe preview-uri ca s-o răsfoiţi):

Ponei Ilinca

Cu ocazia asta, mi l-a prezentat şi pe Anton, prieten de nădejde al Ilincăi, desenator pasionat de cocoşi şi pui, care are ani puţini şi cuvinte multe. Aproape de „nesfârşitul” cărţii apar şi nişte versuri de-ale lui. Cu sprâncene voioşi.

Eu m-am împrietenit cu Anton pe Facebook şi abia aştept să mai posteze ceva, că ce-am văzut până acum e la înălţime.

(numărătoarea continuă)

6. Anton, de Irina Danielescu şi Radu Pop

Când o să fiu mare, o să-mi iau un cal cu multe locuri, să vă plimb pe toţi!

Vreau să am două mame: o mama capră şi o mamă simplă. Şi un lup. Să mă împrietenesc cu el şi să-i spun: „Hei, prietene, ce mai faci? Bate cuba!”

Vreau şi eu să fiu şmecher! Trebuie să găsesc o soluţie, nu pot să fiu şmecher cu faţa asta simplă, albă… Îmi trebuie şapcă neagră!

Nu tac, pentru că am gură!!!

De câţiva ani, Laura adună desene spontane de-ale ei sau de-ale oamenilor care i le trimit, şi le postează pe CompulsiveDrawer. Schiţe şi maimuţăreli din timpul şedinţelor serioase plicticoase, desene îndemânatice cu sau fără sens în ele, personaje mâzgălite pe margini de agende, toate merită să rămână undeva, la un loc, şi, mai ales, să fie văzute şi de alţii.

Poate vă inspiră şi pe voi vorbele astea delicioase şi vă fac poftă de-un creion şi-o foaie de hârtie. În caz de desen compulsiv, ştiţi ce aveţi de făcut: www.facebook.com/compulsivedrawer.

Zis mei bi ză bighining ov ă biuriful frenşip.

Mulţumesc, Laura!

Continue Reading

Părinţi care ascultă de copii şi nu invers

sau Copii isteţi care vor conduce lumea, dar ăsta era subiectul mail-ului cu ilustraţia de la George Roşu şi nu pot să-l fur chiar aşa, pe faţă.

141 de cuvinte-aperitiv uşor amărui:

Când numele prietenilor de pe Facebook îşi trag pe ele cojocul părintesc, când Soarele internetului începe să se-nvârtă în jurul verbelor conjugate numai la persoana I plural şi avalanşele de diminutive te izbesc din senin, ştii că trebuie să te înarmezi cu nişte click-uri în pluş plus. Şi dai hide şi hide all by şi tot se întâmplă să-ţi scape prin news feed vreun „primul nostru mucişor” sau un „am făcut prima noastră căcuţă la oliţă”. Treburi (mai mici sau mai mari) care se întâmplă de când lumea, cu toată lumea.

Până la primul semn de viaţă inteligentă instalată-n pruncul tău, nu ai nu avem parte decât de un şir indian de clişee derivate cu sufixe diminutivale. Clişeuţe peste clişeuţe, total neinteresante pentru toată lumea în afară de tine.
Dar nu despre gaura asta neagră a internetului vreau să scriu.

94 de cuvinte acrişoare, să vă facă poftă:

De ceva timp, stă cu chirie pe desktop-ul meu un fel de document Word:
Recolta statusuri copii.doc.

Şi am grijă să lipesc în el statusurile pe care le postează părinţii ascultători pe care-i urmăresc eu pe Facebook.

Părinteascultător, părinţiascultători, s.n. Persoană care ascultă mai mult decât vorbeşte şi care se deosebeşte de ascultătorii aclimatizaţi prin superputerile cu care vânează asocieri neobişnuite de cuvinte obişnuite ieşite din gura copilului lui.

Vreau să daţi buzna şi voi în recolta mea de statusuri preferate, pe care, pentru că sunt de treabă, le voi share-ui aici şi acum.

674 cuvinte dulci sau sărate, după gust, să vă fie de bine!

1. Filip, de Dan Lungu*

Filip, ademenindu-mă cu o minge: „Hai să ne jucăm până la adânci bătrâneţe!”

Filip: „Tata, un ponei parcă e un cal văzut de departe.”

Filip: „Tata, China e-n Iaşi?”

flacara-lui-filipmic

Filip: „Am văzut un câine ştirb de-un picior.”

Filip, căutându-şi bretelele de la pantaloni: „Unde e sutienul meu, l-a văzut cineva?”

– Filip, ce îţi doreşti în 2013?
– Să am patru ochi şi să zbor!

Filip: „Asta îmi place, că e rotundă bocnă.”

Vine Filip de la joacă: „Tati, tati, am înconjurat tot pământul şi aproape că am transpirat… ia pune mâna aici după ureche!”

2. Adora, de Ioana şi Iulian Tănase

– O mamă bună e o floare, o mamă rea e un mistreţ. Un tată bun e o inimă, un tată rău e un porc.
– Și eu ce sînt?, o întreb.
– Tu eşti un inim.

Adora se uita la desene şi, deodată, din senin (căci era senin în casă), a spus: „Germania“.
– Ce e Germania? am întrebat-o.
N-a răspuns imediat, părea că se teme să nu greşească. După cîteva clipe de gîndire, a spus abia şoptit:
– O ţară.
– Bravo, aşa e, Germania e o ţară. Și ce alte ţări mai ştii?
– Natalia, Arigato, Iepure, Japonia, a răspuns, de data asta foarte sigură pe ea.

Adora: Mamaia, dar tu ai fraţi?
Mamaia: Da, am un frate, dar e bătrân, are 80 de ani.
Adora: Pot să-i fac eu o injecţie care pune frână.
Eu: Frână la ce, iubita mea?
Adora: Ca să rămână mic.

3. Ilinca, de Laura Leonte

Sughiţul descris de Ilinca: „când tuşesc invers”.

Tutorial de litera X (de Ilinca Creţu): „Se face o linie dreaptă şi o linie stângă”.

4. Mara, de Je Beleanu

Încercînd să întrerup anumite activităţi importante:
– Hai, Mara, odată!
– Ai răbdare, tati, tu nu vezi că încă nu am ajuns la nesfîrșit?!!

– Tati, te rog, opreşte-mi desenele aici că am puţină treabă şi vreau să văd în continuare Exact de aici cînd mă întorc.
Se întoarce:
– Vaaai, tati, mi le-ai oprit exact de unde ţi-am spus – eşti atît de Ascultătoor!.
– Păi vezi ce bine e să fii ascultător? Să fii şi tu ascultătoare.
– Nu prea cred…
– Cum aşa?
– Păi eu sînt copil.
– Şi dacă eşti copil şi nu eşti ascultător ce crezi că se întîmplă..?
– Păăăi…. îţi aduc multe bucurii.

Conversaţia din valuri:
– Eu sînt Mara, pe tine cum te cheamă?
– Alice.
– Alice? Foarte bine, îţi voi spune Alice din Ţara Minunilor.

Conversaţie lîngă tufa de zmeură (Mara nu mănîncă zmeură, căpşuni, cireşe, pepene şi chestii dulci, fiindcă sînt cîh. Doar măsline. Şi linge sare…):
– Şi-acum voi mînca zmeură, care e cea mai dulce şi aromată şi are cele mai multe vitamine şi voi fi foarte puternic.
– Cîh!
– Nu crezi? Are cele mai multe vitamine!
– Ba nu! (ba da! ba nu! ba da! ba nu! ba da! ba nu! ba da!)
– (chicotind): Oh! Dragul meu soţ…!
– ……!
– ….
– (eu) Aoleu, de unde ai scos asta?
– Păi mereu mă contrazici.
– Aoleu! Şi doar pentru atît mi-ai zis aşa?
– Nu. Şi fiindcă eşti Ceeeeeeel Mai Drăguţ.

5. Flaria, de Monica Jitariuc

– Mami, mami, vreau să ne jucăm jocul tăcerii!
– Cum e ăsta, jocu’ tăcerii?
– Păi stăm şi ne uităm una la alta, mai zâmbim şi ne bucurăm de linişte!

– Mami, oamenii de pe statui sunt oameni importanţi?
– Da, teoretic, da.
– Eu nu cred că sunt importanţi, că dacă erau importanţi puteau să coboare de sus, de pe statuie şi ei nu pot să coboare niciodată.

Şi-am încălecat pe-un
Va urma.

*Format livresc: Nume copil, (conceput şi ascultat) de Părinte.

**Toate statusurile citate au fost postate public pe Facebook de către cei cărora le aparţin. Sper să nu se supere nimeni. Dacă se supără, le şterg.

***Îi mulţumesc lui George Roşu că nu a aruncat cu pietre după mine când i-am zis să-mi deseneze ceva. Ba chiar mi-a trimis şi-un : ) în mail-ul cu ataşament. O să-mi iau la revanche curând, am zis.

Continue Reading