I did everything for you

 

Dominique Goblet takes your heart in her hands and turns it into a tennis ball. One second you’re up in the air, feeling nothing at all, almost non-existing. The next, you’re hitting the floor at the speed of a peregrine falcon, feeling everything at once.

Dominique’s memoir, “Pretending is lying“, happened to be on the shelves of the bookshop a couple of days ago. Vlad put it in my arms.
I was feeling tired and worried and not-in-the-mood and I-don’t-have-time-for-anything-right-now. But I opened it and then I couldn’t leave without it.

Got home late in the night and started reading. Finished it in tears at 4 am.
Parents, kids, significant others – just people and moments our lives are made of. How we grow apart, while we never really grow up: there’s always a monster under the bed, isn’t there?

The artwork is hauntingly beautiful and the words, man, the words. They just rip you apart and open cuts you’d long thought closed. I needed a whole day after just to sew myself back and be able to get out of the house with actual eyes instead of black holes.

***

Branea called to ask me a few things about a small upcoming show and that’s when I learned he was stuck with the book as well. He visited Vlad and was surprised to find himself facing the graphic memoir of a woman he’d met a while ago. I definitely have to dig this story.

***

A friend of Vlad once told him:

“You’ve offered me the most precious treasure: the books I’d bought from you are friends that are always waiting for me at home.”

 

 

 

 

Continue Reading

Cine se-adună

 

Mai aveam două drafturi în așteptare, dar o să pun foto-rezumatul de la Friends mai întâi, că iar rămân prea în urmă cu inventarul de bucurii din librărie. Sunt deja datoare cu două săptămâni de poze făcute pe semi-furiș, totuși.

O mică parte, proaspăt descărcată din telefon:

Vitrină cu fete în lumină de octombrie.

Coriandrul nu se-ascultă, se simte. La un brunch opulent organizat de regina Anca.

Măsline de la Paradisul Măslinelor.

Antropolog față cu coriandrul.

Occupy trotuarul.

Lui Bogdan i-am promis că termin disertația până-n februarie. Monicăi i-am promis că-mi public tema cu pești într-un loc frumos.

Daniel – când încă credea că mai există scăpare.

Daniel – când nu mai credea că există scăpare.

După atâtea degustări, poți să te trezești cu inelul prizonier în propriul păr.

Sau să te apuci să sfințești librăria cu un covor de lavandă.

Andrei, un muzician din Rusia, s-a oprit pe la noi.

Și a descoperit că ziua lui e în aceeași zi cu-a lui Miloš (Serbia). Și cu două zile înainte de-a lui Gligor (Macedonia). „Brate” era cuvântul-cheie în discuțiile lor în englezo-română-sârbo-macedoneană.

Anca.

Arte și meserii.

Fete și șosete.

Băiat și șosete. Șosete-prototip, s-ar putea să apară în curând în shop-ul lui crazy.

Așa se vine. Așa se pleacă.

Corina și acest zâmbet <3

Gălăgie.

Mimo și acest țuică-râs <3 prevestitor de rele pentru mafia de la putere, hear hear!

Oameni și cărțile lor.

După o analiză socio-filosofică a declarațiilor lui J Lo despre nudul propriu, publicat la 49 de ani (dacă credeți că în librăria asta se vorbește doar despre Ulise și prietenii săi, you are in the wrong, mai frends), s-a decis: Jenny from the block nu știe nimic.
Iar aici o scotea Elena la aer pe Virginia Woolf, proaspăt tradusă de ea și de Anca Dumitrescu. Și cu un design perfect semnat de Ray Bobar. Voi ați văzut ce coperți pufoase și superbe au cărțile pe care le scot fetele de la Black Button Books? Poate ar trebui să vă faceți un wish list.

Elena, pregătită pentru un autograf secret.

Anca. Aproape a rezervat o lucrare neprețuită din galerie.

Peggyța Guggenheim față cu peretele cu artă. A ales ceva doar pentru ea, normal.

Poza 1 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Poza 2 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Băiat cu pungă plină de cărți.

Băiat cu pungă plină de cărți lângă florile în care și-au îngropat fețele multe trecătoare.

„Mi-a făcut Cristina primul Polaroid aici.”

Când încerci să mai pui mâna pe câte-o carte mică ascunsă.

Dar renunți repede. Pentru că tocmai a intrat o fetiță cu fundiță și s-a așezat pe fotoliu cu Dave the Lonely Monster în brațe.

Și imediat după a ajuns și Teodora.

Care m-a desenat așa.

După ce-am citit vreo 5 cărți împreună, evident.

Pe final, în timp ce răsfoiam rapid cele 50 de literary postcards de Tom Gauld (ultimul exemplar rămas), a venit și prietenul fotograf japonez Tomo, care mi-a povestit despre Paris Photo și Grand Palais și despre Polycopies, un vaporaș care plimbă pe Sena (în timpul festivalului de fotografie) publisheri, galeriști și artiști fotografi din toată lumea, inclusiv din lumea noastră apropiată – participă Mihai Barabancea cu Probably Romania. Wish I were there.
Apoi am mai povestit despre puroaie internaționale și tot felul de horror-uri cotidiene, printre care și despre vecinii lui care fac tărăboi maxim, madama fiind o „totally pițipoanca” care i-a sugerat să se mute-n pădure dacă nu-i convine, oh, such romanian. Și despre o prietenă „a little bit credincioasă” care n-a vrut să-l învețe înjurături în română, și despre morfologia unuia (care e două, știu, pronume + verb auxiliar) dintre cuvintele cel mai des folosite de prietenii lui români: „m-aș”. Nu voi dezvolta, imaginați-vă ascultați-vă. :))

That’s not all folks, not even un sfert, dar tot e ceva.

 

Continue Reading

Încă o sâmbătă pe Quinet 9

 

Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems. Îi găsesc întinși la soare ca motanii, în fața librăriei, umplând străduța cu chicoteli, și știu că nu e loc de planuri pe-aici, e weekend, să trăim și noi un pic. Vaza cu flori e așezată pe scăunelul care ține ușa deschisă, muzica cântă de una singură în sufragerie (ce bine te-nțeleg, muzico), obișnuiții casei fac vizita de rigoare, răsfoiesc, răscolesc, degustă secrete tari păstrate în spate. Cine știe, cunoaște.


Telefoanele ne trag de mânecă în sincron cu mesajele obișnuite: „veniiiiiiiiim!” și variațiuni pe aceeași nerăbdare.
Și vin cu picnicul la subsuoară: murături, șunculițe, țuiculițe, măsline, atenții. Le-nșirăm pe toate pe mini-masă, să curgă poveștile.


Mă pun pe desenat cu Mișu și iau o pauză mică: îl văd în lumina din fața librăriei pe Marius. Îl știu pe Marius de 9 ani, de când mi-am făcut cont pe Twitter (eu eram @sundaysux și spuneam multe prostii, el era @bluegod și încerca să-mpace pe toată lumea), și azi e singurul om cu steluță de See first pe Facebook-ul meu. Nu ne-am cunoscut irl niciodată, chiar dacă am învățat de la el mai multe decât de la mulți oameni pe lângă care-am stat în carne și oase. Ne-am îmbrățișat tare, sper că nu l-a distrus leneșul meu de porțelan din piept, și l-am poftit pe canapeaua roșie.

M-am bucurat și de Luiza, coechipierul lui de maraton cultural și una dintre persoanele de care-mi place mie mult, și nu doar pentru că suntem suflete pereche hoarders de cărți și ilustrații (ea și Mimo sunt Von Guggenheim-ele mele). Se pare că mai e și tipul de om căruia dacă-i spui cât de mult îți place inelul ei chibrit, vai de mine, ce superb, îl am și eu în wish list-urile de pe Pinterest de ani, îți răspunde: ah, l-am luat dintr-un flea market din Atena, ia-l tu dacă-ți place, eu îl port rar. Și poftim bucurie.

Apoi ne-am scurs toți: despre muzee și expoziții, despre viața aici și acolo și dincolo, despre cărți și desene și oameni.

Apare și Norișorul cu 2 reviste PIF noi, direct de la nenea din Paris, cadou pentru Vlad, pentru cine altcineva.

Nu apucăm să vorbim noi prea multe, dar mă simt cel mai norocos om când scoate un caiet firav și îngălbenit cu desenele tatălui ei, profesor de română. Nu știu dacă mă emoționează ceva mai mult decât jurnalele și desenele sincere ale oamenilor fără pregătire artistică. Îmi permit să expun câteva exemple, sper să nu se supere pe mine, sunt comori și nu vreau să le uit.

În soarele mieros de toamnă apar Teodora și Corina.

Apoi Adriana și Nicu ne recomandă Shoplifters, pe care tocmai l-au văzut la Les Films de Cannes, am notat. Ne petrecem restul serii desenând pe canapea, pe fundal cântă un băiat grec, recomandat de Radu, Vlad vorbește de ore cu doi porumbei, oamenii intră, se plimbă și agață câte-o carte, miroase-a ploaie, Teodora mănâncă măsline și bea suc de portocale, are un inel din ăla magic de la Kinder și îmi dă feedback pozitiv pentru portretele de familie pe care le-a colorat și urmează să le expunem în vitrină pentru poze.

*Poze făcute rapid cu telefonul, ca să nu uităm.

Continue Reading

The secret to never getting bored:

 

never ever get bored:
be more Marc.
When there aren’t enough stories around (because grown-ups get tired and he doesn’t know how to read yet), he makes them up.
Yesterday we travelled by train from London to New York and back a hundred times, wandered around parks, befriended random policemen, fed the ducks on Thames, read about friendly city ghosts, found out all male giraffes are named James and all female giraffes are named Margaret at the Bronx zoo, and got a little altitude sickness at the top of the Empire State Building, but then treated it with some ice cream on a crowded street.

Also, saw a royal wedding happening at Buckingham Palace and apparently we needed to crash it:

Marc: Whom do you want to marry?
Me: Umm. You! Do you?
Marc: Oh, ugh, ok.

Then we got married at the palace and went on a trip to Italy (he didn’t really want to take me with him…). 1h later, after learning all the secret corners of the two pop-up books:
Marc: I have an idea!
Me: ?
Marc: Let’s get married one more time!
And so we did, for one more party at the palace.

 

 

One more thing. Very important thing:

This is Code Green.

Marc revealed the meaning of color codes yesterday, after showing us his Thunder moves (a song by Imagine Dragons).
So here they are for everybody to know and for us to remember:
1. Code Green – all is well, all is perfect.
2. Code Yellow – most is well, some is bad.
3. Code Orange – some is well, most is bad.
4. Code Red – all is bad, all is dreadful.

 

Continue Reading

5poems (Vol. 2)

 

5 poems I love recently landed in the magic-making hands of 5 local illustrators.
Wanda, Dragoș, Anna, Andreea and Daia hosted the poems in their hearts for a week and now we’re sending them into the world as delightful illustrations.

Enjoy reading the chosen poems and zooming in on their amazing visual alter egos:

 



ONE ART
by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master;
so many things seem filled with the intent
to be lost that their loss is no disaster.

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three loved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

—Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master

though it may look like (Write it!) like disaster.

(Published in The Complete Poems 1926-1979. Farrar, Straus and Giroux, 1983.
Copyright © 1979, 1983 by Alice Helen Methfessel.)

Illustration by Wanda Hutira
instagram.com/que_nais
www.behance.net/ceNais
www.facebook.com/wanda.hutira
facebook.com/Ostra-Berdo

 



AS PLANNED
by Frank O’Hara

After the first glass of vodka
you can accept just about anything
of life even your own mysteriousness
you think it is nice that a box
of matches is purple and brown and is called
La Petite and comes from Sweden
for they are words that you know and that
is all you know words not their feelings
or what they mean and you write because
you know them not because you understand them
because you don’t you are stupid and lazy
and will never be great but you do
what you know because what else is there?

(Published in The Paris Review, Issue 49, Summer 1970)

Illustration by Dragoș Boțcău
instagram.com/imagine_dragos
behance.net/dragosbotcau

 



THE PARADOX

by Sarah Kay

When I am inside writing,
all I can think about is how I should be outside living.

When I am outside living,
all I can do is notice all there is to write about.

When I read about love, I think I should be out loving.
When I love, I think I need to read more.

I am stumbling in pursuit of grace,
I hunt patience with a vengeance.

On the mornings when my brother’s tired muscles
held to the pillow, my father used to tell him,

For every moment you aren’t playing basketball,
someone else is on the court practicing.

I spend most of my time wondering
if I should be somewhere else.

So I have learned to shape the words thank you
with my first breath each morning, my last breath every night.

When the last breath comes, at least I will know I was thankful
for all the places I was so sure I was not supposed to be.

All those places I made it to,
all the loves I held, all the words I wrote.

And even if it is just for one moment,
I will be exactly where I am supposed to be.

(From No Matter the Wreckage, published in 2014 by Write Bloody Publishing)

Illustration by Anna Florea
1/2 of rivulet.studio
instagram.com/annaflorea
annaflorea.tumblr.com

 



POSSIBILITIES

by Wisława Szymborska

I prefer movies.
I prefer cats.
I prefer the oaks along the Warta.
I prefer Dickens to Dostoyevsky.
I prefer myself liking people
to myself loving mankind.
I prefer keeping a needle and thread on hand, just in case.
I prefer the color green.
I prefer not to maintain
that reason is to blame for everything.
I prefer exceptions.
I prefer to leave early.
I prefer talking to doctors about something else.
I prefer the old fine-lined illustrations.
I prefer the absurdity of writing poems
to the absurdity of not writing poems.
I prefer, where love’s concerned, nonspecific anniversaries
that can be celebrated every day.
I prefer moralists
who promise me nothing.
I prefer cunning kindness to the over-trustful kind.
I prefer the earth in civvies.
I prefer conquered to conquering countries.
I prefer having some reservations.
I prefer the hell of chaos to the hell of order.
I prefer Grimms’ fairy tales to the newspapers’ front pages.
I prefer leaves without flowers to flowers without leaves.
I prefer dogs with uncropped tails.
I prefer light eyes, since mine are dark.
I prefer desk drawers.
I prefer many things that I haven’t mentioned here
to many things I’ve also left unsaid.
I prefer zeroes on the loose
to those lined up behind a cipher.
I prefer the time of insects to the time of stars.
I prefer to knock on wood.
I prefer not to ask how much longer and when.
I prefer keeping in mind even the possibility
that existence has its own reason for being.

(From Nothing Twice, 1997. Translated by Stanislaw Baranczak and Clare Cavanagh.
Copyright © Wislawa Szymborska, S. Baranczak & C. Cavanagh)


Illustration by Andreea Moise
instagram.com/theycallmelebski
behance.net/lebski

 



KEEPING QUIET
by Pablo Neruda

Now we will count to twelve
and we will all keep still.

For once on the face of the earth,
let’s not speak in any language;
let’s stop for one second,
and not move our arms so much.

It would be an exotic moment
without rush, without engines;
we would all be together
in a sudden strangeness.

Fisherman in the cold sea
would not harm whales
and the man gathering salt
would look at his hurt hands.

Those who prepare green wars,
wars with gas, wars with fire,
victories with no survivors,
would put on clean clothes
and walk about with their brothers
in the shade, doing nothing.

What I want should not be confused
with total inactivity.
Life is what it is about;
I want no truck with death.

If we were not so single-minded
about keeping our lives moving,
and for once could do nothing,
perhaps a huge silence
might interrupt this sadness
of never understanding ourselves
and of threatening ourselves with death.
Perhaps the earth can teach us
as when everything seems dead
and later proves to be alive.

Now I’ll count up to twelve
and you keep quiet and I will go.

(From Extravagaria, 1974. Translated by Alastair Reid)

Illustration by Daia Grigore
instagram.com/daia_dianagrigore
www.behance.net/drag198b8f

 


I am most grateful to these wonderful creatures for jumping in so fast (they only had 1 week to squeeze the task in their schedules and send me the illustrations) and I’d be really happy around my belly button if you showed off your love by following their work and sharing this piece with a friend.

 

About 5poems:

I decided to choose 5 poems every month (there is a list, and it’s growing bigger and bigger) and share them with the world. A world that might just come to love them as much as I do. And with a little help from my friends, there will also be yummy custom-made illustrations.
Around each month’s end, the poems and their fresh illustrations will be revealed on a dedicated Instagram account – @5poems (yes, please, do follow us). All goodies will also be printed and exhibited in our pocket bookshop+gallery (Receptor / Cărturești & Friends). And when it’s time for another round, the previous small prints will settle into the family album – a permanent collection gathering all illustrations and poems featured monthly.
Check out Volume 1 here.

 

Continue Reading

Zăpezi și prințese cu niqab

 

Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?

***

Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

***
(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!

***

S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?

 

N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.

 

Continue Reading

Bucurii de dat mai departe

 

Vineri, la librărie, Vlad (vesel):

– Azi iar am făcut un client să plângă!

– Dacă nu tu, atunci cine…

– I-am arătat Lupii!

Și anume The Wolves of Currumpaw, de William Grill, care-a luat Bologna Ragazzi Award anul trecut și e, practic, o sugativă de dragoste și lacrimi.

 

Cum zicea cineva pe internet: uneori găsești cărți care umplu goluri din tine despre care habar n-aveai că le porți. Vlad e genul ăsta de om care te ajută să găsești cărțile de care nici nu știi că ai nevoie-n viața ta, e spiritistul perfect, pentru că practicile lui (o)culte intermediază povești de dragoste nemuritoare între oameni și secretele dintre coperte.

O să tot pun firimituri din întâlnirile noastre pe aici, dar, până la următoarea, recomand ascultarea episodului Pe Bune #22, în care Andreea vorbește cu Vlad despre vocația de librar, despre bucuria de-a da descoperirile mai departe, despre Anthony Frost, durerea renunțărilor și emoțiile (re)începutului. Dac-am avea câte-un Vlad în fiecare oraș din țară, camerele din casele și inimile noastre ar fi mai luminoase, dar, cum nu avem decât unul, să ne bucurăm de el cât putem:

 

Dacă vreți să-l vizitați, îl găsiți povestind despre cărți de luni până sâmbătă la Cărturești & Friends, pe Edgar Quinet 9, în București.

 

 

Continue Reading