The secret to never getting bored:


never ever get bored:
be more Marc.
When there aren’t enough stories around (because grown-ups get tired and he doesn’t know how to read yet), he makes them up.
Yesterday we travelled by train from London to New York and back a hundred times, wandered around parks, befriended random policemen, fed the ducks on Thames, read about friendly city ghosts, found out all male giraffes are named James and all female giraffes are named Margaret at the Bronx zoo, and got a little altitude sickness at the top of the Empire State Building, but then treated it with some ice cream on a crowded street.

Also, saw a royal wedding happening at Buckingham Palace and apparently we needed to crash it:

Marc: Whom do you want to marry?
Me: Umm. You! Do you?
Marc: Oh, ugh, ok.

Then we got married at the palace and went on a trip to Italy (he didn’t really want to take me with him…). 1h later, after learning all the secret corners of the two pop-up books:
Marc: I have an idea!
Me: ?
Marc: Let’s get married one more time!
And so we did, for one more party at the palace.



One more thing. Very important thing:

This is Code Green.

Marc revealed the meaning of color codes yesterday, after showing us his Thunder moves (a song by Imagine Dragons).
So here they are for everybody to know and for us to remember:
1. Code Green – all is well, all is perfect.
2. Code Yellow – most is well, some is bad.
3. Code Orange – some is well, most is bad.
4. Code Red – all is bad, all is dreadful.


Continue Reading

5poems (Vol. 2)


5 poems I love recently landed in the magic-making hands of 5 local illustrators.
Wanda, Dragoș, Anna, Andreea and Daia hosted the poems in their hearts for a week and now we’re sending them into the world as delightful illustrations.

Enjoy reading the chosen poems and zooming in on their amazing visual alter egos:


by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master;
so many things seem filled with the intent
to be lost that their loss is no disaster.

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three loved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

—Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master

though it may look like (Write it!) like disaster.

(Published in The Complete Poems 1926-1979. Farrar, Straus and Giroux, 1983.
Copyright © 1979, 1983 by Alice Helen Methfessel.)

Illustration by Wanda Hutira


by Frank O’Hara

After the first glass of vodka
you can accept just about anything
of life even your own mysteriousness
you think it is nice that a box
of matches is purple and brown and is called
La Petite and comes from Sweden
for they are words that you know and that
is all you know words not their feelings
or what they mean and you write because
you know them not because you understand them
because you don’t you are stupid and lazy
and will never be great but you do
what you know because what else is there?

(Published in The Paris Review, Issue 49, Summer 1970)

Illustration by Dragoș Boțcău



by Sarah Kay

When I am inside writing,
all I can think about is how I should be outside living.

When I am outside living,
all I can do is notice all there is to write about.

When I read about love, I think I should be out loving.
When I love, I think I need to read more.

I am stumbling in pursuit of grace,
I hunt patience with a vengeance.

On the mornings when my brother’s tired muscles
held to the pillow, my father used to tell him,

For every moment you aren’t playing basketball,
someone else is on the court practicing.

I spend most of my time wondering
if I should be somewhere else.

So I have learned to shape the words thank you
with my first breath each morning, my last breath every night.

When the last breath comes, at least I will know I was thankful
for all the places I was so sure I was not supposed to be.

All those places I made it to,
all the loves I held, all the words I wrote.

And even if it is just for one moment,
I will be exactly where I am supposed to be.

(From No Matter the Wreckage, published in 2014 by Write Bloody Publishing)

Illustration by Anna Florea
1/2 of



by Wisława Szymborska

I prefer movies.
I prefer cats.
I prefer the oaks along the Warta.
I prefer Dickens to Dostoyevsky.
I prefer myself liking people
to myself loving mankind.
I prefer keeping a needle and thread on hand, just in case.
I prefer the color green.
I prefer not to maintain
that reason is to blame for everything.
I prefer exceptions.
I prefer to leave early.
I prefer talking to doctors about something else.
I prefer the old fine-lined illustrations.
I prefer the absurdity of writing poems
to the absurdity of not writing poems.
I prefer, where love’s concerned, nonspecific anniversaries
that can be celebrated every day.
I prefer moralists
who promise me nothing.
I prefer cunning kindness to the over-trustful kind.
I prefer the earth in civvies.
I prefer conquered to conquering countries.
I prefer having some reservations.
I prefer the hell of chaos to the hell of order.
I prefer Grimms’ fairy tales to the newspapers’ front pages.
I prefer leaves without flowers to flowers without leaves.
I prefer dogs with uncropped tails.
I prefer light eyes, since mine are dark.
I prefer desk drawers.
I prefer many things that I haven’t mentioned here
to many things I’ve also left unsaid.
I prefer zeroes on the loose
to those lined up behind a cipher.
I prefer the time of insects to the time of stars.
I prefer to knock on wood.
I prefer not to ask how much longer and when.
I prefer keeping in mind even the possibility
that existence has its own reason for being.

(From Nothing Twice, 1997. Translated by Stanislaw Baranczak and Clare Cavanagh.
Copyright © Wislawa Szymborska, S. Baranczak & C. Cavanagh)

Illustration by Andreea Moise


by Pablo Neruda

Now we will count to twelve
and we will all keep still.

For once on the face of the earth,
let’s not speak in any language;
let’s stop for one second,
and not move our arms so much.

It would be an exotic moment
without rush, without engines;
we would all be together
in a sudden strangeness.

Fisherman in the cold sea
would not harm whales
and the man gathering salt
would look at his hurt hands.

Those who prepare green wars,
wars with gas, wars with fire,
victories with no survivors,
would put on clean clothes
and walk about with their brothers
in the shade, doing nothing.

What I want should not be confused
with total inactivity.
Life is what it is about;
I want no truck with death.

If we were not so single-minded
about keeping our lives moving,
and for once could do nothing,
perhaps a huge silence
might interrupt this sadness
of never understanding ourselves
and of threatening ourselves with death.
Perhaps the earth can teach us
as when everything seems dead
and later proves to be alive.

Now I’ll count up to twelve
and you keep quiet and I will go.

(From Extravagaria, 1974. Translated by Alastair Reid)

Illustration by Daia Grigore


I am most grateful to these wonderful creatures for jumping in so fast (they only had 1 week to squeeze the task in their schedules and send me the illustrations) and I’d be really happy around my belly button if you showed off your love by following their work and sharing this piece with a friend.


About 5poems:

I decided to choose 5 poems every month (there is a list, and it’s growing bigger and bigger) and share them with the world. A world that might just come to love them as much as I do. And with a little help from my friends, there will also be yummy custom-made illustrations.
Around each month’s end, the poems and their fresh illustrations will be revealed on a dedicated Instagram account – @5poems (yes, please, do follow us). All goodies will also be printed and exhibited in our pocket bookshop+gallery (Receptor / Cărturești & Friends). And when it’s time for another round, the previous small prints will settle into the family album – a permanent collection gathering all illustrations and poems featured monthly.
Check out Volume 1 here.


Continue Reading

Zăpezi și prințese cu niqab


Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?


Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!


S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?


N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.


Continue Reading

Bucurii de dat mai departe


Vineri, la librărie, Vlad (vesel):

– Azi iar am făcut un client să plângă!

– Dacă nu tu, atunci cine…

– I-am arătat Lupii!

Și anume The Wolves of Currumpaw, de William Grill, care-a luat Bologna Ragazzi Award anul trecut și e, practic, o sugativă de dragoste și lacrimi.


Cum zicea cineva pe internet: uneori găsești cărți care umplu goluri din tine despre care habar n-aveai că le porți. Vlad e genul ăsta de om care te ajută să găsești cărțile de care nici nu știi că ai nevoie-n viața ta, e spiritistul perfect, pentru că practicile lui (o)culte intermediază povești de dragoste nemuritoare între oameni și secretele dintre coperte.

O să tot pun firimituri din întâlnirile noastre pe aici, dar, până la următoarea, recomand ascultarea episodului Pe Bune #22, în care Andreea vorbește cu Vlad despre vocația de librar, despre bucuria de-a da descoperirile mai departe, despre Anthony Frost, durerea renunțărilor și emoțiile (re)începutului. Dac-am avea câte-un Vlad în fiecare oraș din țară, camerele din casele și inimile noastre ar fi mai luminoase, dar, cum nu avem decât unul, să ne bucurăm de el cât putem:


Dacă vreți să-l vizitați, îl găsiți povestind despre cărți de luni până sâmbătă la Cărturești & Friends, pe Edgar Quinet 9, în București.



Continue Reading