People are horrible, but there’s still hope.

 

Finding relatable behaviours and characters and situations always strike me with an oxymoronic mix of relief, sadness, and humour. A phew, I’m not the only one. An oh, boy, this world is screwed. And, eventually, the bwahaha, this is ridiculous.

Cover illustration: Bill Brag; Design: Peter Dyer. Paperback edition published in 2018 by Profile Books.

Shaun Bythell’s diary is the only book (in a couple of months) that has managed to temporarily heal my scrolling necessities. This may sound shallow, of course, but as I’ve been focusing my book hoarding criteria on titles that must bring me some sort of education (resulting in a collection of valuable reads I rarely have the mental strength to pay attention to for more than 20 pages in a row), I forgot what reading just for fun felt like. So when Vlad showed me this happy-go-lucky 300-page memoir of a bookseller who sprinkles his pages with quotes from another famous antisocial bookmonger I like (yes, Orwell), I said I “accept”.

This little worried lady-faced log is a gift from my father. Grabbed from some flea market, he thought I would definitely like it and find it weirdly funny. I do.

Bythell’s bookshop manages to survive in Wigtown, a small town on the remote coast of Galloway, a place with that specific charm of a realm where life happens at a slower pace than usual. There, the conventional tame atmosphere is interrupted every so often by its surrounding or inhabiting life: a fatty cat called Captain (sorry for the body shaming, fluff master), an inexhaustibly waggish bookshop assistant, some recurring colorful individuals and lots of mostly maddening customers. Shaun’s daily notes draw an accurate portrait of the bookshop’s regulars, but this portrait can be easily expanded to fit the features of the universal customer. So everyone who’s ever worked directly with a shop audience (online or offline) will find stuff to chuckle at between these pages. And those who have never been behind a shop counter may get some insights on how they should not act like anymore (wishful thinking).

This book landed into my arms just when I was reminding myself that the more people I encounter, the more I want to stay away from people. I’m also currently pondering whether I’m willing to renounce the big city life and embrace a less tiring, more quiet small city experience. The perspective of a relocation to a clean, beautiful setting where almost nothing happens is really appealing at the moment, but we’ll see about that.

While reading it, I couldn’t not rewind some memories from my past life, those completely barren first 18 years spent within the perimeter of a small industrial town in Northern Romania. A town where people used to know too little about the world, and too much about one another. Just before computers and mobile phones became affordable, before the internet managed to breach the massive general boredom, I was stuck in a place with no sea or mountains or cultural endeavors around, a place with a decrepit rat-invaded cinema, no theater, an inhospitable library, no bookshops, and a forgotten park – wow, this inventory makes it look even darker now: how did we survive like that? It’s changed now, 13 years later, and a bit more livable (maybe thanks to the internet connection and a functional delivery network), but let’s not exaggerate.

Back to the book, the previous thought came up when I plunged into the winter season and Shaun mentioned the couples in desperate need to get away from the family they were visiting for the holidays in Wigtown. Luckily, they had an escape room: The Book Shop. We didn’t/don’t.

Unfortunately, Amazon, the often brought up arch-enemy, has been rapidly changing the landscape of independent (book)shops around the world, so we’d better enjoy these precious premises while we still can. And behave!

PS: Hang in there, Shaun!

 

 

Continue Reading

Un Vlad la pachet

 

Sunt oameni care, când ajungi să-i cunoști binișor, îți provoacă două atacuri de anxietate simultan:

1.  De ce nu te-am cunoscut mai devreme, mult mai devreme, de la început, dintotdeauna?
Pentru că, aproape de așa oameni, descoperi că poți să fii și tu un pic mai bun și mai deștept, și pentru asta e de-ajuns doar să fii pregătit să primești ce-ți povestesc. Simptomele se iau prin simpatie, funcționează ca un fel de sindrom Couvade, dar cu efecte total benefice pentru cel afectat și pentru mediul lui înconjurător.

2. Cum ar putea să se bucure mai mulți de existența ta? 
De când mă știu, împart cu lumea tot ce-mi place – artă, muzică, filme, cărți, povești, poezii, locuri, fotografii – și mă-ncarc cu fericire când cineva se bucură la fel de mult ca mine de ceva bun. Dar cum am putea să facem să fie câte-un Vlad prin fiecare oraș? Mai greu cu piratatul sau cu coletele în cazul ăsta, nu avem varianta e-reader, avem doar o bucată pe stoc și e blocată în depozitul din București.

 

Într-un an și ceva mi i-a pus în brațe pe William Steig, Hannah Arendt, Lynda Barry, John Berger, William Grill, Dominique Goblet, Beatrice Alemagna, Raschka & Radunsky, Simon Hanselmann, Nora Krug, Sempé, Emil Ferris, Russell Hoban, Sophie Calle, David Wojnarowicz, Saul Leiter, Giuliana Bruno, Paddy & Joan Leigh Fermor, Nick Drnaso, Nicole Hollander, Agnès Varda, Zhu Yingchun, Edward Gorey și nici nu mai știu pe câți alții, pe ei i-am luat repede de pe cotoarele din teancul preferatelor recente.

Tot Vlad mi-a găsit și o definiție pe care am acceptat-o instant. Cred că prima dată a rostit-o când mi-a făcut cunoștință cu niște prieteni de-ai lui poposiți la picnicul din librărie, care s-au mirat, probabil, că nu-mi place nici zacusca:
„Ea este Ramona – cea mai mare listă ambulantă de idiosincrazii.”

Are prieteni de toate vârstele, din și prin toate colțurile lumii. De ziua lui, telefonul bâzâie non-stop, nici nu s-ar putea altfel. Iar anul ăsta gândul „e nevoie de mai mulți Vlazi pe lume” a sunat la ușa mea suficient de din timp (chiar dacă tot din scurt) ca să fac ceva în legătură cu el: i-am scris repejor Liei Pfeiffer de la Timișoara, să mă ajute cu… un Vlad de jucărie.
Lia scoate din atelierul ei generații de jucării adorabile și memorabile, de la cocoși cu papion, la leneși cât casa, de la girafe echipate de vreme rea (v-a trecut vreodată prin cap de cât fular ar avea nevoie o girafă? nu v-a trecut.) la familii de purceluși roz-bonbon și tot felul de drăguțenii posibile și imposibile. Așa că i-am trimis rugămintea la pachet cu un Vlad ilustrat de Sorina Vazelina și un mic brief cu câteva lucruri despre el. Și puteți uita ce-a comis în timp record și mi-a trimis prin curier ultra-rapid:
un Vlad roșu cu tricou cu Tintin și cu messenger bag în care se ascunde un număr special al revistei Pif.

 

 

Îi găsiți pe amândoi pe Edgar Quinet 9, în București, la Cărturești & Friends.

 

Continue Reading

I did everything for you

 

Dominique Goblet takes your heart in her hands and turns it into a tennis ball. One second you’re up in the air, feeling nothing at all, almost non-existing. The next, you’re hitting the floor at the speed of a peregrine falcon, feeling everything at once.

Dominique’s memoir, “Pretending is lying“, happened to be on the shelves of the bookshop a couple of days ago. Vlad put it in my arms.
I was feeling tired and worried and not-in-the-mood and I-don’t-have-time-for-anything-right-now. But I opened it and then I couldn’t leave without it.

Got home late in the night and started reading. Finished it in tears at 4 am.
Parents, kids, significant others – just people and moments our lives are made of. How we grow apart, while we never really grow up: there’s always a monster under the bed, isn’t there?

The artwork is hauntingly beautiful and the words, man, the words. They just rip you apart and open cuts you’d long thought closed. I needed a whole day after just to sew myself back and be able to get out of the house with actual eyes instead of black holes.

***

Branea called to ask me a few things about a small upcoming show and that’s when I learned he was stuck with the book as well. He visited Vlad and was surprised to find himself facing the graphic memoir of a woman he’d met a while ago. I definitely have to dig this story.

***

A friend of Vlad once told him:

“You’ve offered me the most precious treasure: the books I’d bought from you are friends that are always waiting for me at home.”

 

 

 

 

Continue Reading

Încă o sâmbătă pe Quinet 9

 

Sâmbăta începe de obicei cu mine ajungând pe Quinet 9 între 12 și 2 după-masa, cu planuri de făcut etichete pentru expoziție, întrebări pentru interviuri, poze pentru Insta sau selecție de poezii pentru 5 poems. Îi găsesc întinși la soare ca motanii, în fața librăriei, umplând străduța cu chicoteli, și știu că nu e loc de planuri pe-aici, e weekend, să trăim și noi un pic. Vaza cu flori e așezată pe scăunelul care ține ușa deschisă, muzica cântă de una singură în sufragerie (ce bine te-nțeleg, muzico), obișnuiții casei fac vizita de rigoare, răsfoiesc, răscolesc, degustă secrete tari păstrate în spate. Cine știe, cunoaște.


Telefoanele ne trag de mânecă în sincron cu mesajele obișnuite: „veniiiiiiiiim!” și variațiuni pe aceeași nerăbdare.
Și vin cu picnicul la subsuoară: murături, șunculițe, țuiculițe, măsline, atenții. Le-nșirăm pe toate pe mini-masă, să curgă poveștile.


Mă pun pe desenat cu Mișu și iau o pauză mică: îl văd în lumina din fața librăriei pe Marius. Îl știu pe Marius de 9 ani, de când mi-am făcut cont pe Twitter (eu eram @sundaysux și spuneam multe prostii, el era @bluegod și încerca să-mpace pe toată lumea), și azi e singurul om cu steluță de See first pe Facebook-ul meu. Nu ne-am cunoscut irl niciodată, chiar dacă am învățat de la el mai multe decât de la mulți oameni pe lângă care-am stat în carne și oase. Ne-am îmbrățișat tare, sper că nu l-a distrus leneșul meu de porțelan din piept, și l-am poftit pe canapeaua roșie.

M-am bucurat și de Luiza, coechipierul lui de maraton cultural și una dintre persoanele de care-mi place mie mult, și nu doar pentru că suntem suflete pereche hoarders de cărți și ilustrații (ea și Mimo sunt Von Guggenheim-ele mele). Se pare că mai e și tipul de om căruia dacă-i spui cât de mult îți place inelul ei chibrit, vai de mine, ce superb, îl am și eu în wish list-urile de pe Pinterest de ani, îți răspunde: ah, l-am luat dintr-un flea market din Atena, ia-l tu dacă-ți place, eu îl port rar. Și poftim bucurie.

Apoi ne-am scurs toți: despre muzee și expoziții, despre viața aici și acolo și dincolo, despre cărți și desene și oameni.

Apare și Norișorul cu 2 reviste PIF noi, direct de la nenea din Paris, cadou pentru Vlad, pentru cine altcineva.

Nu apucăm să vorbim noi prea multe, dar mă simt cel mai norocos om când scoate un caiet firav și îngălbenit cu desenele tatălui ei, profesor de română. Nu știu dacă mă emoționează ceva mai mult decât jurnalele și desenele sincere ale oamenilor fără pregătire artistică. Îmi permit să expun câteva exemple, sper să nu se supere pe mine, sunt comori și nu vreau să le uit.

În soarele mieros de toamnă apar Teodora și Corina.

Apoi Adriana și Nicu ne recomandă Shoplifters, pe care tocmai l-au văzut la Les Films de Cannes, am notat. Ne petrecem restul serii desenând pe canapea, pe fundal cântă un băiat grec, recomandat de Radu, Vlad vorbește de ore cu doi porumbei, oamenii intră, se plimbă și agață câte-o carte, miroase-a ploaie, Teodora mănâncă măsline și bea suc de portocale, are un inel din ăla magic de la Kinder și îmi dă feedback pozitiv pentru portretele de familie pe care le-a colorat și urmează să le expunem în vitrină pentru poze.

*Poze făcute rapid cu telefonul, ca să nu uităm.

Continue Reading

Bucurii de dat mai departe

 

Vineri, la librărie, Vlad (vesel):

– Azi iar am făcut un client să plângă!

– Dacă nu tu, atunci cine…

– I-am arătat Lupii!

Și anume The Wolves of Currumpaw, de William Grill, care-a luat Bologna Ragazzi Award anul trecut și e, practic, o sugativă de dragoste și lacrimi.

 

Cum zicea cineva pe internet: uneori găsești cărți care umplu goluri din tine despre care habar n-aveai că le porți. Vlad e genul ăsta de om care te ajută să găsești cărțile de care nici nu știi că ai nevoie-n viața ta, e spiritistul perfect, pentru că practicile lui (o)culte intermediază povești de dragoste nemuritoare între oameni și secretele dintre coperte.

O să tot pun firimituri din întâlnirile noastre pe aici, dar, până la următoarea, recomand ascultarea episodului Pe Bune #22, în care Andreea vorbește cu Vlad despre vocația de librar, despre bucuria de-a da descoperirile mai departe, despre Anthony Frost, durerea renunțărilor și emoțiile (re)începutului. Dac-am avea câte-un Vlad în fiecare oraș din țară, camerele din casele și inimile noastre ar fi mai luminoase, dar, cum nu avem decât unul, să ne bucurăm de el cât putem:

 

Dacă vreți să-l vizitați, îl găsiți povestind despre cărți de luni până sâmbătă la Cărturești & Friends, pe Edgar Quinet 9, în București.

 

 

Continue Reading