Smells like București spirit

Mergeam eu așa și-așa azi prin oraș și mă rodeau un pic adidașii și îh ce rău c-am renunțat la sandalele care l-au târât după mine printr-un mall pe domnul de la paza lui doar ca să-și facă curaj să-mi spună ce comode par, unde se găsesc, și eu care credeam că mă suspectează de ceva, dar să revin la azi, în timp ce mergeam ușurel când pe trotuar, când pe mijlocul străzii, că ce să facem dacă mașinile ne iau locu’, le luăm și noi strada, 11253 de pași – yes, mă învăluiau ca o ceață kitschoasă din poze onișorene toate mirosurile toamnei bucureștene și mi-am dat seama că mă simțeam CA ACASĂ și chestia asta a declanșat o disecție olfactivă de neoprit: oriunde-oi ajunge în lumea asta mare și rotunjoară, o să mă simt ca acasă în secundele în care-o să trag în piept, pe rând sau deodată, vapori înecăcioși de benzină, parfum delicios de struguri prăfuiți, eau de canal cu note pronunțate de caca și pipi de bipezi și de patrupezi, duhuri ale transpirației eliberate după ani și ani, miresme plutitoare de ardei copți bine pe toate părțile, asezonate cu note subtile de parfum scump a cărui sursă n-o detectezi pentru că ești hipnotizată de furtunul care spală un dric parcat pe trotuar.
Of, București. 12 ani cu de toate, noroc c-am adunat și destulă dragoste-n ei, că altfel.
Pe voi ce mirosuri vă trimit înapoi pe-aici?

 

Continue Reading

O carte de povești din anii ’90


Prima carte ilustrată pe care mi-o amintesc, din vremurile în care îmi exersam răposatele-mi talente artistice prin rația zilnică de tatuat pereți (preferatele mele erau rotocoalele făcute cu pixul pe sub masă, prin șifonier, pe după ușă, o înclinație precoce mai degrabă spre caligrafii enigmatice decât spre desen), e o carte cât un sfert din ceea ce era fizic o Ramona de 5 ani. Cartonată, plină de povești de Frații Grimm care-mi pompau cele mai ciudate vise. 

gif-fratii-grim

Am mai răsfoit-o prin gimnaziu, când n-aveam chef de teoreme și formule chimice, dar, cu timpul, am lăsat-o să se umple de praf pe raft, că doar eram „prea mare pentru citit povești”. Hm.

Apoi am plecat la facultate și a avut mama grijă să doneze ce a considerat că nu-mi mai trebuie. Bineînțeles că o carte de povești nu mi-ar mai fi trebuit. Bineînțeles. (S-ar putea s-o învinovățesc degeaba pentru dispariția cărții, dar există precedente, așa că rămâne suspectul principal în acest caz.)

Nu-mi dau seama nici acum dacă motivele pentru care am reținut cu precizie firul narativ al poveștilor din cartea asta se ascund în bizarul tipic Fraților Grimm sau în detaliile ilustrațiilor bântuitoare de pe paginile cu litere zimțate.  

Fratii Grimm

Am căutat-o câțiva ani pe net, dar ce rezultate câștigătoare poți să ai când alăturarea termenilor e așa vagă – „carte fratii grimm ilustratii groaza”, „carte povesti fratii grimm ilustratii anii 90”. Dar am găsit-o. Acum vreo lună, pe site-ul unui anticariat.

Mi-am dorit mult să aflu cine a ilustrat-o, dar atenta traducătoare de la Chișinău a avut grijă să „tălmăcească” și numele artistului (groaznic obicei), ca să-l facă de negăsit. Dar l-am găsit: 

Ilustrațiile au ieșit din mâna artistului estonian Jaan Tammsar (n. 1949), în 1981. 
10 ani mai târziu, au ajuns și în România, publicate de editura Hyperion din Chișinău. 

fratii-grimm-poveste2

Acum, la revedere, aș fi zis că ilustrațiile lui Tammsar seamănă cu arta lui Hieronymus Bosch, dar am citit un pic despre el și nu. Ilustratorul estonian s-a inspirat, de fapt, din decorațiunile populare rusești – Lubki. Decorațiuni care erau la modă pe meleagurile slave încă din secolul al XVII-lea, sub forma gravurilor ușor de replicat și de achiziționat, care reprezentau sfinți și scene biblice, legende și eroi din folclor, virtuți și năravuri femeiești (ahem), calendare și almanahuri, episoade despre beții și dansuri, satire și glume despre țari (mai ales despre Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare) și tot felul de preocupări cotidiene în care se regăseau oamenii în vremurile alea. Printre cele mai des întâlnite personaje în Lubki se numără și Baba Yaga, o prezență ambivalentă: uneori bună, alteori răul întruchipat, practic un fel de Muma Pădurii din folclorul mioritic.

Închid paranteza și revin la ilustratorul nostru, acum c-am aflat și unde-și are rădăcinile.

45 de povești se-ntind pe 200 și un pic de pagini, dintre care cea pe care mi-o amintesc cel mai bine nu e Albă ca Zăpada, nici Cenușăreasa, nici Hansel și Gretel, ci:  

Povestea unuia care nu știa ce-i spaima

Îmi era frică s-o citesc, închideam ochii când era pericol să se deschidă cartea fix la paginile alea, dar personajul din poveste nu se panica indiferent de ce pățea? Cum să nu te sperie sicrie și monștri fără jumătăți de corp, întunericul și fiarele sălbatice posedate, patul care zboară printre fantome și schelete sau capetele de morți folosite ca bile pentru popice? Să nu mai zic că horror mi se pare și condiția tatălui care-și alungă fiul de acasă, să nu-l mai vadă-n fața ochilor, de terchea-berchea neînțeles ce e. Când e mai mult decât evident că băiatul suferă de Asperger’s, simptomele bat la ochi: interacțiuni sociale limitate sau inadecvate, empatie scăzută, dificultăți în înțelegerea normelor sociale convenționale și, mai ales, susținerea unui discurs repetitiv, a monologului „Vai, de m-ar prinde spaima! De m-ar prinde odată spaima!”. 

fratii-grimm-spaima

 

 

 Vouă ce cărți v-au marcat copilăria?

 

Continue Reading

Adverbe de loc, dar de timp

Trec anii și nu te-ntorci acolo, ce rost are, oricum ne-auzim și ne vedem ca și cum am fi aproape, decât să dau banii pe-un bilet de tren murdar, mai bine mă urc într-un avion aproapecurat spre Belgia sau Portugalia, uite zboruri cu 10 euro, și nici nu mă chinui 6 ore. Dar ceva-ți spune că, până la urmă, nici Belgia și nici Portugalia n-au o bunică și-o străbunică să te-aștepte încă, îmbujorate, cu dulceață și compoturi și cornulețe în vreun aeroport.

Îți trec anii, le trec și lor, borcanele se-mpuținează, se-mpuținează până nu mai rămâne decât unul, să vină fata, pentru ea l-am păstrat, nu s-a atins nimeni de el, ia uite niște pânză de păianjen.

Și ajungi în locuri de-altădată care s-au transformat în locuri de-acum, nu mai au nimic, nu-ți mai spun nimic, le-au mai rămas puțini oameni și viitorul le rămâne, și el, din ce în ce mai mic. Adormi pe covorul din camera ta, care nu mai e a ta, de fapt, a fost odată, în zilele când scriai bilețelele astea blegi, păstrate-n cutii de pantofi, și-n care stăteai până târziu și completai caligrafic caiete cu citate, ah, ce porcării, acum te hlizești cu aroganță-n fața motivaționalelor, dar poate tu de-atunci ai fi aruncat cu like-uri jenante în stânga și-n dreapta dac-ai fi avut internetul pe mână în alte vremuri, cine știe.

Exerciții de toleranță mai bune ca venirea asta în locul de unde-am plecat n-am mai făcut de mult.

Omul simplu nu mai e chiar așa de simplu, dar asta pentru că așa a zis părintele la slujbă și pentru că așa au arătat la televizor. În el mocnesc acum idei îngurgitate cu nesaț de la personajele în care crede, judecăți pline de așa-i bine, așa nu, crede și nu cerceta, păi așa te-am învățat noi, ce-o să zică lumea. I-ai lăsat pe mâna ălora de care fugi, politicieni odioși și bărboși bisericoși, arătări de la tv și cocalari din telenovele turcești, și-acum te-aștepți să te-nțelegi cu ei?

După o discuție fără început și fără de sfârșit, ca dumnezeul invocat la fiecare două propoziții, te oprești să respiri și te resemnezi.

o sa vina si primavara

Singurele dialoguri rezonabile sunt pline de mai ții minte când, singurul care te mai leagă de aici e atunci-ul, iar amintirile n-au voie să fie urâte, păi, nu-i așa, despre morți numai de bine. Răscolești printre caiete vechi, oracole și scrisorele de dragoste mucegăită din anii de liceu, îți recitești eseurile, erai mai prostuță decât îți amintești, poate așa o să spui peste câțiva ani și despre rândurile astea. Mângâi praful de pe jucării mici cu care nici nu prea te-ai jucat, de fapt, ca să le păstrezi, găsești cărți pe care le-ai citit în altă viață, iei Orbitorul de-o Aripă și-l deschizi la întâmplare, ca să te-mpungă cu potriveli de gânduri citite sus, pe pagina șaișpe: „Câtă necrofilie e-n amintire! Câtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Câtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieți anterioare consumate, e ca și când aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt, de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. (…) Cum să pătrunzi în acest osuar? Și de ce-ai face-o? Și ce mască de tifon, ce mănuși chirurgicale te-ar putea proteja de infecția emanată de amintire?“

După câteva zile printre amintiri și neputințe, te urci în trenul înghețat și nu știi exact ce lași în urmă, dar nu contează, te întorci… acasă?

Nu m-am gândit niciodată că acasă e, de fapt, mai mult un timp decât un spațiu, mai mult un acum decât un aici. Dar e, totuși, un acum cam incert, nu pot să pun un deget pe harta timpului, să ating o zi și o oră când apartamentul 25 de la etajul doi al unui bloc gri din orașul ăla mic și uitat de lume mine s-a transformat din „acasă, la părinți“ în „acasă la părinți“.

Continue Reading