Pe la 11 m-am cocoțat pe scaunul meu înalt, învelită ca un burrito în pătura de răsărit (asta cu pătura de răsărit își are rădăcinile într-o noapte-dimineață la malul mării). Îmi place să stau în maiou prin casă, chiar dacă mi-e frig, îmi trântesc imediat pătura-n spate până mă-ncălzesc și, din când în când, o dau la o parte, să mai simt puțin briza, să mi se răcorească extremitățile.
E aproape 2 și am terminat-o deja. Necititoare de poezie românească de felul meu (nu mi-e nici rușine, nici nu-s mândră de afirmația asta, adevărul e că nu m-a pasionat până acum vreun an), n-o știam pe Ana Dragu decât din antologia „Povești cu scriitoare și copii”, citită și plăcută prin ianuarie (mulțumesc, Lavinia!). De la cărțile lui Moehringer încoace, am tot servit porții de nonficțiune narativă – și nu neapărat pentru că nu-mi mai ajunge ficțiunea cea de toate zilele și-s însetată de povești inspirate din realitate (cum denunță cam arogant B. A. Stănescu în prefață).
Povești cu și despre copii cu autism am tot auzit și-am plâns în ultima vreme, din motive de empatie extremă și soră terapeut care lucrează cu ei. Prin ea, au apărut în viața mea, chiar dacă nu i-am întâlnit niciodată, un Vlăduț care are 8 ani și construiește lifturi (funcționale) pentru furnici sau repară telecomenzi, o Mara care cântă non-stop, un Darius care nu mănâncă decât iaurt.
De la apariția lui Sașa, Ana Dragu și-a dedicat tot timpul lucrului și studiilor despre autism, reușind, pe lângă creșterea de una singură a 2 copii (Sașa mai are o soră mai mare cu 4 ani, Aria), să ajute și alte persoane cu tulburări din spectrul autist – a fondat Asociația de Autism Europa Bistrița și Centrul de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț” Bistrița.
„Mâini cuminți” (comandă utilizată în timpul terapiei, pentru diminuarea nevoii de autostimulare senzorială – Stop, mâini cuminți, oprește-te!) e povestea unui mic prinț care-ți face stomacul ghem, chiar dacă știi că se termină cu bine. Te temi pentru el când iese pe furiș și aleargă pe mijlocul străzii, când se urcă pe balustrada de la balcon, când balonul invizibil și malefic îl face să se cațăre pe plafonul mașinii. Dar, mai ales, te temi când are de-a face cu alți copii și părinții lor, cu o societate needucată care pune etichete și preferă să râdă în loc să-nțeleagă, în care cei sensibili sunt marginalizați și ridiculizați. Când mi-l imaginez pe Sașa la școală, am flashback-uri din „Împăratul Muștelor”.
E emoționant să te gândești cum vede el lumea, printr-un caleidoscop, în multe bucăți diferite și colorate, care uneori se adună-ntr-un întreg, alteori rămân așa, suspendate separat, fără să se lege.
„- Ce înseamnă a pieri?
– Păi, a pieri înseamnă a mori.
– Și asta ce înseamnă?
– Păi, înseamnă că o să mori, n-o să mai vii, n-o să te mai învie cineva cu pupici dimineața. Atunci, dac-ai pierit, mai întâi o să te bagi în oase și-apoi o să miroasă urât.”
Râsul de episoadele cu comic involuntar, pe care Ana le redă înduioșător, îți lasă totuși un sentiment de vinovăție. E oare corect în contextul dat sau e și asta o formă de cruzime și haz de necaz?
Lacrimile au dat năvală pe obrajii mei palizi de la miezul nopții abia la pagina 117. Serios, intrați într-o librărie, puneți mâna pe cartea asta, deschideți-o la pagina 117 și citiți cele două scrisori către Moșul de Crăciun scrise de Sașa și de Aria. Nu cred c-o să puteți pleca fără ea de-acolo.
Acum, la ora 2, după ce-am terminat-o, mă bântuie iar gânduri empatice pe la etaj. Ah, dacă ar citi-o măcar 1% dintre mamele și nemamele, tații și netații de pe Pământ, lumea asta chiar ar fi un pic mai bună.
Și, pentru că suntem la capitolul copii și emoții, am să las aici un scurtmetraj pe care mi l-a trimis Mimo pe 21 februarie, și căruia i-am tot dat replay în ultima săptămână.
Ten Minutes Older – Herz Frank, 1978 – Oameni mici filmați în timpul proiecției unei povești despre bine și rău. Spor la citit emoții în gesturi și priviri:
