Un pic de Ianuarie

 

Ascultă și ei Past Life de la Tame Impala
și negociază
cine să meargă azi după hârtie igienică și apă minerală
și cine să se joace cu pisica (să scape de dârdâială).

gubarev

© Ilustrație de Valentin Gubarev

Continue Reading

Locuri si oameni care mi-au ramas mici

 

Mai întâi îmi iau bilet. Dus-întors.
Și-mi găsesc locul în trenul gol – IR1659.

Un domn aproape bătrân, cu pantaloni de stofă, pe scaunul 82 din vagonul 1.
Îl eliberează politicos, miroase a educator.
N-am cunoscut niciodată un bărbat educator, dar probabil că așa miros ei.
Un pic a detergent de rufe, un pic a păr ținut sub căciulă câteva ore și câteva minute. Și încă un pic a 1 pahar de vin roșu nerefuzat, că nu se cade.

Pornim și mergem cu fața spre unde ne facem mici din nou. Câțiva merg cu spatele.

Îmi înșir 3 cărți cu poezii pe masa îngustă dintre scaune. O aleg pe Svetlana, are pe copertă o ilustrație de Virginia Mori, probabil o să mă facă să plâng, dar de unde să știu asta acum.

Mă face.

bang bang
I hit the ground

pagina 52 îmi prezice viitorul apropiat, în paranteză:

(pe aici trenul intră în gara orașului
viitorul e-n apropiere
luminile toate-s aprinse
la coborâre
miroase a asfalt proaspăt udat de ploaie
pe masa din bucătăria de la etajul doi
cel mai bun etaj dintr-un bloc, nici prea sus, nici prea jos,
te așteaptă cana de lapte cu cacao
șnițelul sfârâie-n tigaie)

O așez pe Svetlana înapoi pe masă, închisă,
și-l iau pe Robert Șerban de copertă.

Citesc primele 2 pagini și domnul aproape bătrân care miroase a educator
îmi cere voie să se uite și el puțin la Gravitație.
– Sigur!
Îi zic. Și trag cu ochiul să văd dacă se transformă lângă mine
într-un domn aproape bătrân care miroase a educator și plânge.

Citesc din cartea mea și văd cum își aduce mâna la frunte,
își sprijină capul
să nu-i curgă.

Nu știu ce poezie preferată să am, îmi plac prea mult prea multe:
paginile 11, 14, 15, 21, 24, 35, 43, 49, 61. Paginile 62-63.

Poeziile se termină în tandem, domnul aproape bătrân care miroase a educator îmi mulțumește șoptit, așază cartea pe masă și
scoate un caiet din servietă, în care scrie lucruri la care nu pot să mă uit.
Mă uit la el reflectat în geam, dar nu văd nimic, își apără scrisul cu mâna,
ca foștii mei colegi de școală.

Ajung la Familia Popescu. Ce carte frumoasă,
de ce nu m-a avertizat nimeni că și ea a fost scrisă
pentru Olimpiada ochilor care se chinuie să nu plângă?

Cobor din tren la 22:21 într-un oraș care-a intrat la apă. Ajung la un acasă și mai mic decât l-am lăsat ultima dată.
Dorm cu sora mea mică, în patul nostru care ne-a rămas mic.
Părinții noștri-s la fel, nici mai mici, nici mai mari, doar că acum
beau amândoi cafea la 6 dimineața și-și citesc știrile pe tabletă.
Fiecare cu like-urile lui.

Moș Crăciunul în care puteam să bag mâna stă lângă brad, l-a umplut mama cu beteală pe dinăuntru.

Avem luminițe la geam și josul pare mai aproape ca altădată:
Mergem să ne vedem o dată pe an bunicii din ce în ce mai mici. Și străbunica.
Se rușinează când îi zic să stea la poză și
vrea să fugă să-mi arate ceva. Dar eu vreau să-mi amintesc mai des cum arată un om născut în 1918 care fuge să-mi arate ceva:
Processed with VSCOcam with m5 presetLa 17 ani s-a măritat așa:
Processed with VSCOcam with a5 presetA făcut 3 copii în 6 ani, până a început să primească scrisori de pe front.
Processed with VSCOcam with hb1 presetApoi n-a mai primit scrisori și, bineînțeles, n-a mai făcut nici copii.
I-am promis că mă-ntorc la vară, să facem un picnic și să mai bem
un pic de cafea împreună.
Va urma.

 

PS: Cărțile de sus:
Gravitație, de Svetlana Cârstean (ed. Trei)
Puțin sub linie, de Robert Șerban (ed. Cartea Românească)
Familia Popescu, de Cristian Popescu (ed. Tracus Arte)

Continue Reading

Firimituri – Decembrie 2015

***

„Mami, înghețata are multe chimicale?” Overheard @ Mega.

***

„Omul politic nu citeşte cărţi, cel mult le citeşte titlurile. La fel face şi cu oamenii.” Gonçalo M. Tavares, Alte 5 plimbări prin cartier

***

Sa visezi ca te-ai imprietenit c-o piatra, pe care numai tu o intelegi si ea te-ntelege numai pe tine, asta ar putea sa-nsemne ceva. Dar ce?

***

Am citit în ziar un nume de doamnă directoare: Argentina Culcuș.

***

„Nu cer decît un lucru: să cîștig destulă pîine ca să dau și la păsărele.” (Jules Renard, Jurnal, 20 ianuarie 1902) via Luiza Vasiliu

El, înainte să fac ultimul duș pe anul ăsta:
– Dacă nu-ți place cum miroși, știi ce trebuie să faci, nu?
– …
– Să nu te mai miroși!

***

Continue Reading

Chestii pe care mi le-a zis ieri Sofi și nu vreau să le uit

sau

Discuții existențiale în timp ce meșteream împreună niște păpuși mobile din carton (eu doar am dat găuri și am băgat sfoara, ea le-a desenat + colorat + decupat)

***
Câte degete să-i fac la picioare?
– Câte vrei tu, că asta-i cel mai frumos când desenezi, faci oamenii cum ți-ar plăcea ție să fie.
– Trei!

Băiatul-fără-nume o îmbrățișează pe Lili pentru că-i este frig și este cam bronzat.

***
Mă înțep cu acul cu care găuream o mână de păpușă și-mi curge sânge din deget:

– Aaaaa! Nuuu! Nu pot să mă uit! Nu-mi pasă dacă se strică păpușa, dar să nu pățești tu ceva, că oamenii sunt mai importanți decât păpușile. Și decât prăjiturile. Și decât mașinile. Și decât gâzele. Dar chiar, noi de ce omorâm gâzele? Sunt și ele importante un pic săracele.

***
– Tu ești domnișoară pentru că nu te-ai măritat ca să fii doamnă. Eu nu sunt chiar domnișoară, sunt fetiță, peste 3 luni împlinesc 7 ani și sunt sigură c-o să uit și-o să spun că am tot 6 ani când o să mă întrebe cineva.

***
– Îmi place mult ce facem! Nici nu mă așteptam la atâta distracție în ziua asta! Îmi plac cărțile și desenele, vrei să ne facem o librărie?
– E visul meu să am o librărie, Sofi. Dar e mult, mult de muncă și-ți trebuie și bani…
– Dar și mie îmi place cel mai mult să mă joc într-o librărie. Putem să-l rugăm pe Costică să ne muncească o librărie. Și să împrumutăm niște bani de la mami și de la bunicul și de la mama ta și mai luăm și de la doamna învățătoare…
(Costică e un domn muncitor care-l ajută pe bunicul ei la niște treburi zilele astea.)
– Păi cum să luăm bani de la doamna învățătoare? De unde să ne dea ea?
– Ne dă! Că și Cristina de la mine din clasă i-a cerut 10 lei pentru tiroliană când am fost în excursie și ei i-a dat.

***
E răcită și mă roagă din când în când să-i mai dau câte-un șervețel să-și sufle nasul.

– Mi-e foarte somn, dar nu pot să dorm acum: mă doare capul, cum s-ar zice. Îmi mai dai un șervețel? Că eu n-ajung.
Îi dau, cum să nu-i dau. Se șterge la nas și oftează:
– Vezi? Asta înseamnă să ai un copil.

 

Continue Reading

Cea mai frumoasă carte pe care-am citit-o până la 28 de ani

Am citit recent și cu întârziere două cărți scrise de autori-copii (copii doar între pagini, nu și-n realitate): Kinderland, de Liliana Corobca și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, de T.O. Bobe.

În Kinderland, microfonul e la Cristina, o fetiță de 12 ani, rămasă singură acasă, cu rolul de mamă la mâna a doua pentru cei 2 frați mai mici și pentru ea însăși. Cei trei locuiesc într-un sat fără părinți, ca mai toate satele din Moldova. Mamele și tații sunt plecați în străinătate după „bani lungi”, iar copiii n-au avut altă variantă decât să se-apuce de crescut înainte de vreme.

E foarte crudă cartea asta, monologul Cristinei e bătrâncios și-ți așază o pătură gloomy, greoaie, pe cap. Dorul copiilor (cum își construiește Marcel cel mic un tată din haine, tată cu care vorbește, care-l bate cu bățul cum fac alți tați de prin sat cu copiii lor, și pe care Dan, fratele mai mare dar tot mic și el, îl strică într-o zi – așezând hainele-n cuier) îți cam rupe inima-n bucățele și ți-o bagă la cuptor. Deși am simțit tertipurile lacrimogene ale scriitoarei, m-am lăsat să curg unde-a fost cazul, asta e, sunt genul care plânge ușor. Nu prea m-au atins totuși descrierile nostalgice ale satului și ale naturii din jur, și nici partea cu ritualurile vrăjitorești.

Dar mi-au plăcut jocurile și distragerile copiilor de la realitatea lor urâtă și singură:

„Marcel se joacă și cu păpușile. A luat una de la mine, micuță, căreia i-a făcut pat, are o batistă cu care o învelește. Când am descoperit-o și l-am întrebat de ce mi-a luat păpușa, el a zis că asta nu-i păpușă, e motociclist, doar că e mic și mai trebuie să crească.”

E o carte bună, o recomand repede mai departe, ca să pot să trec la:

Cum mi-am petrecut vacanța de vară

Titlul nu m-a atras niciodată, că m-am mai ciocnit de ea. La fel, n-am dat nici peste vreo recomandare care să mă facă să vreau s-o citesc. Până într-o seară când am prins niște reduceri frumușele la Cărturești și m-am pus pe scormonit pe rafturile celor 4 prietene de pe goodreads, în gusturile cărora am încredere.

Am găsit recenzia Laviniei, am văzut stelele celorlalte, vaidemineeunupotsămaiașteptcurierulovreauacum.


Deși e cea mai lungă compunere pe care am citit-o vreodată, am dat-o gata rapid. Și ea pe mine. E un pic ciudat să-ți descoperi cartea preferată la 28 de ani, nici nu știi cum să reacționezi, ce să scrii despre ea. Nu-i de-ajuns să zici doar că-i:
– Super!
E ca și cum ar trebui să explici cuiva care n-a mâncat niciodată tort de ciocolată ce e ăla tort de ciocolată. Că blatul, că pufoșenia, că ciocolata, că priceperea cofetarului, forma și perfecțiunea. Așa că-i dai să guste, că altfel n-o să-nțeleagă prea multe. Pe bune, gustați cartea asta, dacă-mi sunteți prieteni s-ar putea chiar să v-o fac cadou.

Luca are 10 ani, e premiant cu coroniță și și-a pus ambiția s-o-ntreacă pe colega lui, Miruna Nahabetian, la compunerea despre vacanța de vară dintre a 4-a și a 5-a. Așa că scrie câte un caiet întreg pentru fiecare lună de vacanță. Ușor și sincer agramat, cu topică anapoda, cu expresii și clișee înregistrate de la cei mari și inserate în observațiile lui de zi cu zi, Luca se joacă de-a compozitorul de povești.
Scrie despre tot ce i se întâmplă, despre mamaia care nu vrea să-l lase la film în oraș și despre prietenele ei bârfitoare, despre părinții care nici nu prea stau pe acasă, mai mult pe la „servicele” lor, despre verișoara lui, Kiti, „cu buricul”, despre Robert, singurul lui prieten de la școală, care-l striga uneori „Raluca” după ce i-a spus că s-a uitat cu mamaia la „Iartă-mă”, despre Nahabetian, fata de deputat care îl întrece doar la română cu „cele mai lungi și mai frumoase compuneri cu actrițe, extratereștri, mașini de curse și cu peisaje de vis”. Prin compunerea lui apar (și dispar) o mulțime de personaje memorabile, majoritatea fiind totuși împinse de la spate spre categoria „japițe ordinare”.

Vocea lui Luca e autentică, îți intră în cap și nu mai poți s-o dai afară, te molipsești de ticurile lui verbale și ajungi să dai replici care sună a el în viața ta de om normal printre alți oameni care n-au idee ce te-o fi apucat.

Pielea de copil nu-l strânge deloc pe T. O. Bobe, ba chiar i se potrivește prea bine. Pur și simplu nu pot să-mi dau seama cum e să te prefaci că ai 10 ani timp de 285 de pagini (eu am ediția de la Humanitas) și oamenii să te creadă pe cuvânt.

În spatele comicului de limbaj strident, se ascunde cel mai original studiu de antropologie și psihologie socială pe care l-am citit vreodată. Toate prejudecățile și apucăturile adulților din România postcomunistă sunt recitate cu glas de copil și asta le agravează și mai tare. Până și imaginația și paranoia lui Luca sunt realiste, crescute de prin scenele din filmele de acțiune la care se uită cu taică-său sau din știrile scrise de mama lui care lucrează la televiziune.

După ce am terminat-o, m-am enervat. Unu la mână, pentru că de ce nu mi-a recomandat nimeni niciodată cartea asta? Doi, legat de unu, de ce școala românească e atât de hidoasă și te face să fugi de orice înseamnă literatură română? După bac, până pe la 25 de ani nu m-am mai apropiat de scriitori români, pentru că mă săturasem până peste cap de Luceafărul poeziei românești, de Poetul Țărănimii, de Bardul de la Mircești, de Gânditorul de la Păltiniș, de Ceahlăul literaturii române, de cel mai mare povestitor al neamului românesc, mai ziceți voi, că superbi mai erau.

Apoi, pe lângă repulsia asta, m-am gândit eu în capul meu, de data asta un pic ignorantă, că de ce mi-aș pierde viața citind tocmai români, când sunt pe lume atâtea cărți valoroase caretrebuiecitite. Apoi am mai crescut puțin și m-am gândit iar în capul meu că ce tot atâta „trebuie”: dacă le transform în obligații, n-o să-mi placă niciodată (un motiv pentru care urăsc topurile de cărți). Și încă ceva. Oricâte traduceri excelente ar exista, tot un român o să scrie cel mai bine în română.

Din fericire, de vreo trei ani am început să mă reeduc puțin și, în timpul ăsta, am descoperit și-ncă descopăr scriitori români foarte vii și foarte buni. Nu-s patrioată, doar trec printr-o perioadă în care m-am hotărât să citesc români în română, englezi în engleză, francezi în franceză, italieni în italiană, spanioli în spaniolă.

Și-un pasaj de la pagina 95 (în rolurile principale: Luca și verișoara lui, Kiti):

„Cred și eu că îi convenea căci dacă mă băgam în pat ea putea să se ducă și să vorbească la telefon cu Mimi despre ce ojă și-a luat și pe urmă să se dea cu ea. Însă nefind bolnav n-am mai putut să stau prea mult în pat și m-am dat jos la ea să văd dacă este în stare să facă checul de care s-a apucat. Iar când a fost gata m-a pus pe mine să gust și să văd dacă este bun căci a pus ca o proastă pe el pe deasupra praf de copt în loc de zahăr și s-a făcut acru. Așa că văzând-o că a început săș-i bocească tâmpenia am spus:
– Ori mă lași la ziua lui Nahabetian ori spun că ai consumat făina degeaba.
– Și ce-i duci cadou?
M-a întrebat ea. Căci nu era proastă degeaba și eu am uitat de tot de cadou. Nu era frumos să mergi cu mâna goală și omul chiar dacă spune el:
– Lăsați că nu trebuia.
Tot trage cu ochiul la sacoșă să vadă ce ia-i adus. Așa că m-am dus repede și am venit cu milioanele mele și i le-am arătat ca să ne ducem repede la mol să luăm ceva frumos.”

Mai vreau.

Continue Reading

Mirosenii, vedenii, auzenii

Astăzi a fost miercuri și, pentru că a fost miercuri, am făcut lucruri. Am făcut lucruri și înainte, și după ce am mers o oră și șapte minute pe jos până la atelier. Până se face frig de tot, o să merg mai des cu picioarele mele.

***

Curge puțin cer pe mine, niște picături se chinuie să fie ploaie dar nu prea le iese. Calc prin aburi și băltoace, trec pe lângă porți ștampilate cu Atenție! Garaj, dar pun pariu că nu ascund nici un garaj adevărat, ci doar curți în care există câte-un Atenție! Câine Rău.
E o lume acolo în spatele porților, la care nu te gândești pentru că n-ai cum s-o vezi din tramvai sau din mașină. Dar dacă pășești pe lângă ea, poți s-o miroși: și azi miroase doar a Atenție! Stăpân Rău. A animal nespălat cu lunile, a cușcă necurățată cu anii, a of, of, of, numai câine paznic de curte să nu fii.

***

La opt jumate, stau pe scaunul din dreapta și mă uit insistent la fetița din mașina care așteaptă împreună cu noi la semafor. Tace și urmărește mașinile din jur și poate le citește și ea numerele-n gând (înainte să fie oficial nevoie să știe să citească) și le inventează povești din 3 cuvinte:

bî – zece – mî bî vî = Marcel Băiat Voinic
pî hî – zero doi – a mî zî = Ancuța Mănâncă Zăpadă

Sau poate nu. Dar îmi face cu mâna când răsare verdele.

***

La raionul de paste și supe la plic, un băiat mă atenționează să nu cumpăr nimic de la Nestle, că folosesc substanțe care-au fost pe vremuri combustibil pentru avioane. Mmbine, hai să ne luăm repede doar niște fusilli à la Kramer și să-mpingem căruciorul pe culoarul următor.

O fetiță cu cozi de Rapunzel tot încearcă să-și desprindă părinții de ouăle de la puicuțe vesele și de laptele de la văcuțe fericite. Vreți să vă spun o glumă? Acum încep, fiți atenți:
Într-o clasă cu mulți copii care desenează, doamna se oprește în dreptul unei fetițe care face un înger cu trei aripi.
– Unde-ai mai văzut tu înger cu trei aripi?, o întreabă pe fetiță.
Și ea-i răspunde: Dar dumneavoastră unde-ați mai văzut înger cu două aripi?
Asta a fost. V-a plăcut?

Ne împingem greutățile mai departe și-ajungem într-un final acasă. În fața oglinzii, îmi măsor cearcănele și-mi număr alunițele de pe obrazul drept, cred că am una nouă. Părul meu are lungimea perfectă azi, abia după patru luni și douăzeci de zile de când l-am tuns plâns.

 

 

Continue Reading

Semafor

Duminică după-amiază. Un pic de soare și-un pic de ceață, ies din casă și mi-e frig. Mă urc într-un taxi de la colțul străzii și mă bucur că-năuntru-i cald și nu miroase-a nimeni și muzica-i șoptită.

Ajungem la primul semafor și, pheew, se pare c-o să-l prindem doar o dată. Îmi ridic nasul din sms-ul pe care nu știu dacă să-l trimit sau nu și mă uit în dreapta. E o gheretă cu flori și coroane funerare acolo și, printre ele, o femeie înfofolită. Își strânge câte-o șuviță mai groasă de păr în față și-apoi înfige-n ea foarfeca de tăiat funde și cozi de flori. După ce repetă mișcarea de vreo patru ori, își împrăștie bretonul proaspăt tăiat pe frunte și suflă-n sus. Se face verde.

Continue Reading

Nebalerina

– Sofi, tu ce le răspunzi oamenilor care te-ntreabă ce vrei să fii când o să crești mare?

– Că nu știu. A! Dar știu sigur ce nu vreau să fiu: balerină! Bunica s-a supărat tare când i-am spus că nu-mi place deloc la balet. S-a supărat până la cer. Dar i-a trecut repede. Acum cred că e supărată doar până la o furnică.

Sofi - Autoportret - Pabadam
“Printesa” – Sofia, 6 ani

 

Continue Reading

Chei

Una dintre primele străzi cu care-am făcut cunoștință când am ajuns în București a fost Pătrașcu Vodă. E chiar în centru, paralelă cu Colței, și-i semnalizată de niște chei colorate imense.

După mult timp fără nevoi de chei noi, azi am trecut pe-acolo.

Am intrat în holul strâmt (lat cam de-un metru și-un pic), lung și-ntunecos, și m-am oprit. N-a fost nevoie s-ajung în cămăruța din capătul lui, pe care-o știam. Holul însuși a fost transformat în atelier de lucru de bărbatul care repară orice. Pe 3 sau 4 mese așezate de-a lungul încăperii, câteva ceasuri defecte-și așteptau rândul la consultație, printre tuburi de lipici, șurubelnițe și lupe.

Processed with VSCOcam with p5 preset

Un puști cu șapcă snapback, pe la vreo 10-11 ani, s-a întors spre taică-său c-o mutră serioasă și a întins mâna după cheile mele. S-a uitat atent la ele, a spus că e nevoie de nu-știu-ce cu denumire prea tehnică pentru capul meu atehnic, și s-a apucat să le potrivească acolo de unul singur.

În 5 minute, mi-a pus cheile noi pe-un inel și mi le-a dat, cu satisfacție de meseriaș.

De fiecare dată când o să le folosesc, o să-mi amintesc de copilul ăla care, în loc să se joace pe calculator sau să sară borduri cu skate-ul, a ales să se joace un pic de-a adultul.

Processed with VSCOcam with t1 preset

 

 

 

Continue Reading

Tequila

Spitalul Veterinar e locul unde văd în sfârșit doctori care se poartă frumos cu pacienții. Ce-i drept, pacienții ăștia sunt mai civilizați.

Scriam asta pe Twitter, pe 3 septembrie, pe la 11 noaptea. O pisică mică-mică și neagră-neagră s-a ascuns în seara aia sub mașina lui C. Am ajuns cu ea la spital și, după tratament, a locuit o vreme la atelier. Până și-a revenit complet și-a început să răstoarne lucrări de artă pe parchet. Negrúți.

***

Vecinii noștri de la studio au venit marți la birou c-o mâță-n poșetă. Mititică, tărcată și soprană de neoprit. Îi zic Tequila.

Problema cu numele ăsta e că nu cred c-o să mă obișnuiesc s-o aud pe Sofi-cea-de-6-ani șoptind sau strigând din 5 în 5 minute Tequila! după Tequila.

Ieri a desenat-o dormind, poftim:

Continue Reading
1 3 4 5 6 7 13