Niște Malta

Am fost în Malta (în februarie) și promit că n-o să-mi mai plâng de milă că stau acasă când alții se distrează în timp ce eu am de lucru. Am luat biletele încă de anul trecut, prin octombrie. Ce m-am mai bucurat – hahaha, mergem la 20 de grade când în România o să fie minus 10, hahaha, ce inundație cu poze frumoase o să fie pe timeline-ul meu, să le-o fac și eu ăstora care tot pleacă și se lăfăie pe sub soare străinez când noi stăm și dârdâim cu laptopul în brațe lângă calorifer.

Dar nu: în țară oamenii se pozau în tricouri pe-afară, iar mailurile curgeau unul după altul, frecându-și mâinile și certându-se la coadă, așteptând să le deschid ușa ca și când. (Prin urmare, au trecut 38 de zile până am reușit să le rezolv aproape pe toate, ca să pot să aleg câteva poze să le pun aici).

Scirocco-ul călduț mediteranean s-a tot luat la harță cu frate-su mai rece, Gregale, iar noi am fost prinși la mijloc. Șapte zile. La fiecare încercare de poză cu moaca-mi, unul dintre ei era pe fază și-mi băga un pic de nisip în ochi sau un pic de păr în gură. Așadar, o să păstrez în album doar poze cu uși, ferestre, balcoane, mașini, bărci, faruri, valuri și alte lucruri care în general sunt fotogenice indiferent de condițiile meteo.

Mi-au plăcut: străzile pustii (în primele zile), obloanele colorate, pisicile de la colțuri, Mediterana văzută dimineața de la fereastră, faleza din Sliema, câinii care ne salutau de la balcon, wi-fi-ul de pe vaporul spre Gozo și valurile care spumegau pe lângă Fungus Rock, politețea șoferilor de autobuz (atunci când opreau în stație), logica sistemului de transport în comun, grădinile din Valletta, restaurantul Ta’ Kris din Sliema, bărcile, soarele și mandarinele din Marsaxlokk și prăjiturile de la Fontanella, cofetăria din vârful Rabatului.

Ce n-aș mai face? N-aș mai merge în Malta pentru mai mult de 2-3 zile și deloc în extrasezon. E frig și totul e închis, pe străzi nu sunt decât pisici, și oricât de asocial ai crede că ești, te cam lovește nevoia să mai vezi un biped din când în când. Nu ai cum să observi viața oamenilor de acolo când oamenii de acolo nu există. Muzee plictisitoare și repetitive, câteva temple și situri arheologice, cetăți și biserici – toate închise. După 3 zile, peisajul devine monoton, oricât de frumos și colorat ar fi. Nu există galerii sau vreo urmă de artă contemporană sau cultură urbană, oh, oh, dar ce vorbesc, doar ne-a fost recomandat satul de meșteșugari și artizani locali Ta’ Dbiegi. Un fel de bazar civilizat cu căsuțe în loc de tarabe, ateliere de sticlari, pielari și olari care fac lucruri cu drag, dar fără nici un fel de simț estetic, plin de kitschoșenii supreme overpriced, capcane pentru turiști gură-cască.

Hasta never!

Poze multe aici. 

Continue Reading

Scurtmetraj monocrom

 

Funeraliile erau programate pentru ora 11:00.
Am ajuns la timp, dar nu pot să intru în camera mortului, n-aș rezista să-l văd cu ochii mei, așa că-l văd prin ochii celor care se mișcă-ncoace și-ncolo, punând la punct aranjamentele de tip așa-se-face. Stau în bucătărie și mă uit la ochii plânși din jurul meu; când se uită ei la mine, îmi îndrept instant privirea spre o cutie goală de Tofu în saramură, păstrată pentru viitoare pachete de trimis nepoților. Ochi-tofu, ochi-tofu, bărbaților li se agață prosoape de spate, femeilor li se pun eșarfe la gât. Câteva băbuțe îmbrobodite o bârfesc pe baba care trebuia să se ocupe de tămâiere, că nu-i serioasă, n-a venit la timp, ce treabă mai importantă are ea azi decât să se țină de cuvânt. O femeie de-a casei spală repede o găină albă pe picioarele legate, o șterge și o-ndeasă-ntr-o pungă, cu capul pe-afară. Vine popa și murmurul se oprește ascultător, încep să bat ritmul cu piciorul drept pe Doamne mi-lu-iee-eeș-teee, dar mă opresc înainte să observe cineva, of, sper că n-a observat cineva.

Se pornește spre biserică, mai întâi găinaaa, măăăi, găina se trece pe sub sicriu, înaintea mortului, să-i deschidă drumul! N-au nimerit-o, dar nimeni nu știe ce se întâmplă dacă iese găina după sicriu și nu înaintea lui, ei, hai să mergem mai departe, că-i târziu. Convoiul funerar oftează și suspină și merge încet, în jurul lui viața pufnește cu nerăbdare la volan, iese curioasă la fereastră, se înjură în fața blocului sau se pupă cu foc în stația de autobuz. Doi școlari de pe trotuar fac întrecere de descifrat-silabisit numele de pe coroane, pac!, o monedă de 50 de bani mi-e propulsată-n frunte și sunetul ăla de ceva spart nu a fost de la capul meu, ffiiu, s-au împrăștiat monedele printre picioarele noastre și câțiva necăjiți le culeg bucuroși. Trecem pe lângă un camion plin cu pui albi sfrijiți, care se-nghesuie speriați unii în alții, ce urât miroase a găinaț.

Ajungem repede la biserică, unde-mi țin privirea-n jos, nu pot să mă uit la recitatorii în rochii maxi, mi-e foame și mi-e rău de la supradoza de tămâie, număr cinci perechi de picioare cu adidași de alergat, sunt băbuțele îmbrobodite. Una dintre ele se-ntoarce cu arătătorul amenințător spre doi bărbați care șușotesc mai vocal decât se cuvine.

Nu se bocește, dar oamenii-s îndurerați, mă gândesc la depersonalizarea bunicului, tatălui, soțului, care de două zile a devenit mortul, și asta mă-ntristează mai tare decât bolboroselile arhaice ale domnilor de pe scenă – ceva cu robul tău care a suferit o alunecare prin pizma și prin lucrarea diavolului, altceva cu urmașii lui Adam, veniți șă-l vedem topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat” sau precum tatăl are viaţă în sine, aşa i‑a dat şi fiului să aibă viaţă în sine.

Plecăm spre cimitir, de data asta am fentat o monedă amenințătoare, fețele bisericești conduc convoiul, sunt cu câțiva metri mai în față, popa se oprește și dă noroc cu o mână ieșită pe portiera unui Duster negru, îl ajungem din urmă, se văd porțile cimitirului, un telefon începe să sune Down down down down în tandem cu întrebarea preotului – Unde e groapa?.

Pe banca de la intrare stau o femeie bătrână și un bebeluș de jucărie îmbrăcat în haine de bebeluș adevărat, mergem încet pe aleea înconjurată de morminte și flori, miroase a narcise, o albină se înfige într-o coroană, fără să vreau (sau nu) încep să număr greșelile inscripționate pe lemn sau marmură: Aici odihnesc Ion”, Aici se odihnese Elena”, Loc de veci: Gheorgee Popescu, familia și copii.

Când se termină, bunica mă ia de mână și-mi zice:
Gata, nu mai aveți tataie.

 

Merg pe jos singură, pe strada Florilor, plină de magnolii, corcoduși și alți înfloriți neidentificați, niște câini se întind și cască la soare. Ajung într-un final la praznic, oamenii-s așezați la mese în toate camerele, vorbesc tare despre țigări și băutură în timp ce-și toarnă țuică și vin în pahare, Dumnezeu să-l ierte!”, gâl-gâl-gâl. Rudele-și amintesc cum era când erau toți tineri, te-ntreabă de toate, se discută casual despre seriale, despre animale și acvarii, șah și barbut, dacă n-am fi toți îmbrăcați în negru, ai zice că-i o zi obișnuită. Ba chiar un verișor îl poreclește Darth Vader pe omul necunoscut care folosește o proteză fonatorie și izbucnim toți într-un râs nerușinat în jurul farfuriilor cu mâncare de post și colivă.

La plecare, popa spune proactiv:
„Eu nu cer, dar, dacă-mi oferiți, primesc.

 

 

Continue Reading

Scrisoare din Malta

După 5 zile de observații, cred că Malta e o bunicuță amabilă, cuminte și cochetă. Se trezește dimineața devreme-devreme și le dă de mâncare miilor (?) de pisici, la prânz trage un pui de somn, iar seara iese puțin la plimbare pe malul mării, parfumată și îmbrăcată frumos. Toți copiii adoptați de ea învață din prima zi că autobuzele pline nu opresc în stații și că toată lumea spune “hello” și “thank you” la urcarea în 13, 14, 16, 21, X2, 222, 310 etc. Bunicuța le-a dat voie copiilor să-și picteze doar bărcile și ferestrele, dar le-a ordonat să păstreze ordinea și curățenia.
Problema cu liniștea, curățenia și cumințenia e că nu prea-ți arată ce e-n sufletul oamenilor de fapt. E frumos aici, probabil o să mă întorc la ea când o să fiu și eu bunicuță și-o să avem despre ce nevorbi.

oras-letters-1

Continue Reading

Firimituri – Ianuarie 2016

***

La dentist am ajuns eu si copiii de clasa 0. Nu raspundea la interfon, asa ca o fetita ne-a salvat c-o strigatura: ‘Ceciliaaa, noi sunteem!’

***

“Infinite scroll is my cardio.”

***

mi-a lipit gumă-n păr când m-a pupat apoi mi-am tăiat șuvița și m-am îmbătat cu un pic de ‘rosé de la violeta’ dintr-o sticlă de borsec 1,5l

***

Testează-ți răbdarea: curăță o răzătoare și o strecurătoare în aceeași tură de spălat vasele.

***

L-am găsit pe profu’ de psihologie și filosofie pe Fb. Își face selfies cu webcam-ul, share-uiește muzică și conspirații cu extratereștri.

***

Snapshots from ‘The Art of Looking Sideways’, by Alan Fletcher

***

În 01.2016, din totalul de 1.244.049 apeluri la 112, 486.142 (39,08 %) au fost reale și 757.907 (60,92 %) false.

***

Angry to the right ► ( •̀ω•́ )σ ༼ つ ͠° ͟ ͟ʖ ͡° ༽つ =͟͟͞͞( •̀д•́)))

***

☜(`o´) ┌(▀Ĺ̯ ▀-͠ )┐ (눈_눈) ◄ Angry to the left

***

The complete original stories of of H.P. Lovecraft in a free, clean, and easy to read collection: lovecraft-stories.com

***

“Humans are made up of 70% water and 30% looking for a parking spot.”

***

Secret (cum construiești un argument): Ⓢtatement Ⓔxplanation eⓍample Ⓘmpact

***

⚠ howdoeshomeopathywork.com

***

Azi:
O doamnă cu broboane de transpirație volante pe cărarea care-i despărțea părul permanent m-a împins în altă doamnă, în 311.
Din discuția unor neni 50+ așezați la mesele de plastic de la bodega de lângă atelier, am auzit doar: “Da, băăă, Seth Goudin era!”
Am ascultat în taxi cuvântul lui dumnezeu, în timp ce cuvântul șoferului era marșmăînpizdamătiicutancultăupeinterzis.
Cea mai grasă pisică din lume a-ncercat să se strecoare pe sub gardul din spatele fetei care cânta la flaut în fața Cărtureștiului.

***

Mă bântuie Sfânta Treime: nu știu dacă am încuiat ușa, dacă am scos fierul de călcat din priză, dacă am mutat placa încinsă de pe parchet.

***

Tată: Hai s-o vedem pe doamna Elena!
Copil: Am văzut-o anul trecut, nu mai trebuie s-o văd înc-o dată!!

***

 

Continue Reading

Un pic de Ianuarie

 

Ascultă și ei Past Life de la Tame Impala
și negociază
cine să meargă azi după hârtie igienică și apă minerală
și cine să se joace cu pisica (să scape de dârdâială).

gubarev

© Ilustrație de Valentin Gubarev

Continue Reading

Locuri si oameni care mi-au ramas mici

 

Mai întâi îmi iau bilet. Dus-întors.
Și-mi găsesc locul în trenul gol – IR1659.

Un domn aproape bătrân, cu pantaloni de stofă, pe scaunul 82 din vagonul 1.
Îl eliberează politicos, miroase a educator.
N-am cunoscut niciodată un bărbat educator, dar probabil că așa miros ei.
Un pic a detergent de rufe, un pic a păr ținut sub căciulă câteva ore și câteva minute. Și încă un pic a 1 pahar de vin roșu nerefuzat, că nu se cade.

Pornim și mergem cu fața spre unde ne facem mici din nou. Câțiva merg cu spatele.

Îmi înșir 3 cărți cu poezii pe masa îngustă dintre scaune. O aleg pe Svetlana, are pe copertă o ilustrație de Virginia Mori, probabil o să mă facă să plâng, dar de unde să știu asta acum.

Mă face.

bang bang
I hit the ground

pagina 52 îmi prezice viitorul apropiat, în paranteză:

(pe aici trenul intră în gara orașului
viitorul e-n apropiere
luminile toate-s aprinse
la coborâre
miroase a asfalt proaspăt udat de ploaie
pe masa din bucătăria de la etajul doi
cel mai bun etaj dintr-un bloc, nici prea sus, nici prea jos,
te așteaptă cana de lapte cu cacao
șnițelul sfârâie-n tigaie)

O așez pe Svetlana înapoi pe masă, închisă,
și-l iau pe Robert Șerban de copertă.

Citesc primele 2 pagini și domnul aproape bătrân care miroase a educator
îmi cere voie să se uite și el puțin la Gravitație.
– Sigur!
Îi zic. Și trag cu ochiul să văd dacă se transformă lângă mine
într-un domn aproape bătrân care miroase a educator și plânge.

Citesc din cartea mea și văd cum își aduce mâna la frunte,
își sprijină capul
să nu-i curgă.

Nu știu ce poezie preferată să am, îmi plac prea mult prea multe:
paginile 11, 14, 15, 21, 24, 35, 43, 49, 61. Paginile 62-63.

Poeziile se termină în tandem, domnul aproape bătrân care miroase a educator îmi mulțumește șoptit, așază cartea pe masă și
scoate un caiet din servietă, în care scrie lucruri la care nu pot să mă uit.
Mă uit la el reflectat în geam, dar nu văd nimic, își apără scrisul cu mâna,
ca foștii mei colegi de școală.

Ajung la Familia Popescu. Ce carte frumoasă,
de ce nu m-a avertizat nimeni că și ea a fost scrisă
pentru Olimpiada ochilor care se chinuie să nu plângă?

Cobor din tren la 22:21 într-un oraș care-a intrat la apă. Ajung la un acasă și mai mic decât l-am lăsat ultima dată.
Dorm cu sora mea mică, în patul nostru care ne-a rămas mic.
Părinții noștri-s la fel, nici mai mici, nici mai mari, doar că acum
beau amândoi cafea la 6 dimineața și-și citesc știrile pe tabletă.
Fiecare cu like-urile lui.

Moș Crăciunul în care puteam să bag mâna stă lângă brad, l-a umplut mama cu beteală pe dinăuntru.

Avem luminițe la geam și josul pare mai aproape ca altădată:
Mergem să ne vedem o dată pe an bunicii din ce în ce mai mici. Și străbunica.
Se rușinează când îi zic să stea la poză și
vrea să fugă să-mi arate ceva. Dar eu vreau să-mi amintesc mai des cum arată un om născut în 1918 care fuge să-mi arate ceva:
Processed with VSCOcam with m5 presetLa 17 ani s-a măritat așa:
Processed with VSCOcam with a5 presetA făcut 3 copii în 6 ani, până a început să primească scrisori de pe front.
Processed with VSCOcam with hb1 presetApoi n-a mai primit scrisori și, bineînțeles, n-a mai făcut nici copii.
I-am promis că mă-ntorc la vară, să facem un picnic și să mai bem
un pic de cafea împreună.
Va urma.

 

PS: Cărțile de sus:
Gravitație, de Svetlana Cârstean (ed. Trei)
Puțin sub linie, de Robert Șerban (ed. Cartea Românească)
Familia Popescu, de Cristian Popescu (ed. Tracus Arte)

Continue Reading

Firimituri – Decembrie 2015

***

„Mami, înghețata are multe chimicale?” Overheard @ Mega.

***

„Omul politic nu citeşte cărţi, cel mult le citeşte titlurile. La fel face şi cu oamenii.” Gonçalo M. Tavares, Alte 5 plimbări prin cartier

***

Sa visezi ca te-ai imprietenit c-o piatra, pe care numai tu o intelegi si ea te-ntelege numai pe tine, asta ar putea sa-nsemne ceva. Dar ce?

***

Am citit în ziar un nume de doamnă directoare: Argentina Culcuș.

***

„Nu cer decît un lucru: să cîștig destulă pîine ca să dau și la păsărele.” (Jules Renard, Jurnal, 20 ianuarie 1902) via Luiza Vasiliu

El, înainte să fac ultimul duș pe anul ăsta:
– Dacă nu-ți place cum miroși, știi ce trebuie să faci, nu?
– …
– Să nu te mai miroși!

***

Continue Reading

Chestii pe care mi le-a zis ieri Sofi și nu vreau să le uit

sau

Discuții existențiale în timp ce meșteream împreună niște păpuși mobile din carton (eu doar am dat găuri și am băgat sfoara, ea le-a desenat + colorat + decupat)

***
Câte degete să-i fac la picioare?
– Câte vrei tu, că asta-i cel mai frumos când desenezi, faci oamenii cum ți-ar plăcea ție să fie.
– Trei!

Băiatul-fără-nume o îmbrățișează pe Lili pentru că-i este frig și este cam bronzat.

***
Mă înțep cu acul cu care găuream o mână de păpușă și-mi curge sânge din deget:

– Aaaaa! Nuuu! Nu pot să mă uit! Nu-mi pasă dacă se strică păpușa, dar să nu pățești tu ceva, că oamenii sunt mai importanți decât păpușile. Și decât prăjiturile. Și decât mașinile. Și decât gâzele. Dar chiar, noi de ce omorâm gâzele? Sunt și ele importante un pic săracele.

***
– Tu ești domnișoară pentru că nu te-ai măritat ca să fii doamnă. Eu nu sunt chiar domnișoară, sunt fetiță, peste 3 luni împlinesc 7 ani și sunt sigură c-o să uit și-o să spun că am tot 6 ani când o să mă întrebe cineva.

***
– Îmi place mult ce facem! Nici nu mă așteptam la atâta distracție în ziua asta! Îmi plac cărțile și desenele, vrei să ne facem o librărie?
– E visul meu să am o librărie, Sofi. Dar e mult, mult de muncă și-ți trebuie și bani…
– Dar și mie îmi place cel mai mult să mă joc într-o librărie. Putem să-l rugăm pe Costică să ne muncească o librărie. Și să împrumutăm niște bani de la mami și de la bunicul și de la mama ta și mai luăm și de la doamna învățătoare…
(Costică e un domn muncitor care-l ajută pe bunicul ei la niște treburi zilele astea.)
– Păi cum să luăm bani de la doamna învățătoare? De unde să ne dea ea?
– Ne dă! Că și Cristina de la mine din clasă i-a cerut 10 lei pentru tiroliană când am fost în excursie și ei i-a dat.

***
E răcită și mă roagă din când în când să-i mai dau câte-un șervețel să-și sufle nasul.

– Mi-e foarte somn, dar nu pot să dorm acum: mă doare capul, cum s-ar zice. Îmi mai dai un șervețel? Că eu n-ajung.
Îi dau, cum să nu-i dau. Se șterge la nas și oftează:
– Vezi? Asta înseamnă să ai un copil.

 

Continue Reading

Cea mai frumoasă carte pe care-am citit-o până la 28 de ani

Am citit recent și cu întârziere două cărți scrise de autori-copii (copii doar între pagini, nu și-n realitate): Kinderland, de Liliana Corobca și Cum mi-am petrecut vacanța de vară, de T.O. Bobe.

În Kinderland, microfonul e la Cristina, o fetiță de 12 ani, rămasă singură acasă, cu rolul de mamă la mâna a doua pentru cei 2 frați mai mici și pentru ea însăși. Cei trei locuiesc într-un sat fără părinți, ca mai toate satele din Moldova. Mamele și tații sunt plecați în străinătate după „bani lungi”, iar copiii n-au avut altă variantă decât să se-apuce de crescut înainte de vreme.

E foarte crudă cartea asta, monologul Cristinei e bătrâncios și-ți așază o pătură gloomy, greoaie, pe cap. Dorul copiilor (cum își construiește Marcel cel mic un tată din haine, tată cu care vorbește, care-l bate cu bățul cum fac alți tați de prin sat cu copiii lor, și pe care Dan, fratele mai mare dar tot mic și el, îl strică într-o zi – așezând hainele-n cuier) îți cam rupe inima-n bucățele și ți-o bagă la cuptor. Deși am simțit tertipurile lacrimogene ale scriitoarei, m-am lăsat să curg unde-a fost cazul, asta e, sunt genul care plânge ușor. Nu prea m-au atins totuși descrierile nostalgice ale satului și ale naturii din jur, și nici partea cu ritualurile vrăjitorești.

Dar mi-au plăcut jocurile și distragerile copiilor de la realitatea lor urâtă și singură:

„Marcel se joacă și cu păpușile. A luat una de la mine, micuță, căreia i-a făcut pat, are o batistă cu care o învelește. Când am descoperit-o și l-am întrebat de ce mi-a luat păpușa, el a zis că asta nu-i păpușă, e motociclist, doar că e mic și mai trebuie să crească.”

E o carte bună, o recomand repede mai departe, ca să pot să trec la:

Cum mi-am petrecut vacanța de vară

Titlul nu m-a atras niciodată, că m-am mai ciocnit de ea. La fel, n-am dat nici peste vreo recomandare care să mă facă să vreau s-o citesc. Până într-o seară când am prins niște reduceri frumușele la Cărturești și m-am pus pe scormonit pe rafturile celor 4 prietene de pe goodreads, în gusturile cărora am încredere.

Am găsit recenzia Laviniei, am văzut stelele celorlalte, vaidemineeunupotsămaiașteptcurierulovreauacum.


Deși e cea mai lungă compunere pe care am citit-o vreodată, am dat-o gata rapid. Și ea pe mine. E un pic ciudat să-ți descoperi cartea preferată la 28 de ani, nici nu știi cum să reacționezi, ce să scrii despre ea. Nu-i de-ajuns să zici doar că-i:
– Super!
E ca și cum ar trebui să explici cuiva care n-a mâncat niciodată tort de ciocolată ce e ăla tort de ciocolată. Că blatul, că pufoșenia, că ciocolata, că priceperea cofetarului, forma și perfecțiunea. Așa că-i dai să guste, că altfel n-o să-nțeleagă prea multe. Pe bune, gustați cartea asta, dacă-mi sunteți prieteni s-ar putea chiar să v-o fac cadou.

Luca are 10 ani, e premiant cu coroniță și și-a pus ambiția s-o-ntreacă pe colega lui, Miruna Nahabetian, la compunerea despre vacanța de vară dintre a 4-a și a 5-a. Așa că scrie câte un caiet întreg pentru fiecare lună de vacanță. Ușor și sincer agramat, cu topică anapoda, cu expresii și clișee înregistrate de la cei mari și inserate în observațiile lui de zi cu zi, Luca se joacă de-a compozitorul de povești.
Scrie despre tot ce i se întâmplă, despre mamaia care nu vrea să-l lase la film în oraș și despre prietenele ei bârfitoare, despre părinții care nici nu prea stau pe acasă, mai mult pe la „servicele” lor, despre verișoara lui, Kiti, „cu buricul”, despre Robert, singurul lui prieten de la școală, care-l striga uneori „Raluca” după ce i-a spus că s-a uitat cu mamaia la „Iartă-mă”, despre Nahabetian, fata de deputat care îl întrece doar la română cu „cele mai lungi și mai frumoase compuneri cu actrițe, extratereștri, mașini de curse și cu peisaje de vis”. Prin compunerea lui apar (și dispar) o mulțime de personaje memorabile, majoritatea fiind totuși împinse de la spate spre categoria „japițe ordinare”.

Vocea lui Luca e autentică, îți intră în cap și nu mai poți s-o dai afară, te molipsești de ticurile lui verbale și ajungi să dai replici care sună a el în viața ta de om normal printre alți oameni care n-au idee ce te-o fi apucat.

Pielea de copil nu-l strânge deloc pe T. O. Bobe, ba chiar i se potrivește prea bine. Pur și simplu nu pot să-mi dau seama cum e să te prefaci că ai 10 ani timp de 285 de pagini (eu am ediția de la Humanitas) și oamenii să te creadă pe cuvânt.

În spatele comicului de limbaj strident, se ascunde cel mai original studiu de antropologie și psihologie socială pe care l-am citit vreodată. Toate prejudecățile și apucăturile adulților din România postcomunistă sunt recitate cu glas de copil și asta le agravează și mai tare. Până și imaginația și paranoia lui Luca sunt realiste, crescute de prin scenele din filmele de acțiune la care se uită cu taică-său sau din știrile scrise de mama lui care lucrează la televiziune.

După ce am terminat-o, m-am enervat. Unu la mână, pentru că de ce nu mi-a recomandat nimeni niciodată cartea asta? Doi, legat de unu, de ce școala românească e atât de hidoasă și te face să fugi de orice înseamnă literatură română? După bac, până pe la 25 de ani nu m-am mai apropiat de scriitori români, pentru că mă săturasem până peste cap de Luceafărul poeziei românești, de Poetul Țărănimii, de Bardul de la Mircești, de Gânditorul de la Păltiniș, de Ceahlăul literaturii române, de cel mai mare povestitor al neamului românesc, mai ziceți voi, că superbi mai erau.

Apoi, pe lângă repulsia asta, m-am gândit eu în capul meu, de data asta un pic ignorantă, că de ce mi-aș pierde viața citind tocmai români, când sunt pe lume atâtea cărți valoroase caretrebuiecitite. Apoi am mai crescut puțin și m-am gândit iar în capul meu că ce tot atâta „trebuie”: dacă le transform în obligații, n-o să-mi placă niciodată (un motiv pentru care urăsc topurile de cărți). Și încă ceva. Oricâte traduceri excelente ar exista, tot un român o să scrie cel mai bine în română.

Din fericire, de vreo trei ani am început să mă reeduc puțin și, în timpul ăsta, am descoperit și-ncă descopăr scriitori români foarte vii și foarte buni. Nu-s patrioată, doar trec printr-o perioadă în care m-am hotărât să citesc români în română, englezi în engleză, francezi în franceză, italieni în italiană, spanioli în spaniolă.

Și-un pasaj de la pagina 95 (în rolurile principale: Luca și verișoara lui, Kiti):

„Cred și eu că îi convenea căci dacă mă băgam în pat ea putea să se ducă și să vorbească la telefon cu Mimi despre ce ojă și-a luat și pe urmă să se dea cu ea. Însă nefind bolnav n-am mai putut să stau prea mult în pat și m-am dat jos la ea să văd dacă este în stare să facă checul de care s-a apucat. Iar când a fost gata m-a pus pe mine să gust și să văd dacă este bun căci a pus ca o proastă pe el pe deasupra praf de copt în loc de zahăr și s-a făcut acru. Așa că văzând-o că a început săș-i bocească tâmpenia am spus:
– Ori mă lași la ziua lui Nahabetian ori spun că ai consumat făina degeaba.
– Și ce-i duci cadou?
M-a întrebat ea. Căci nu era proastă degeaba și eu am uitat de tot de cadou. Nu era frumos să mergi cu mâna goală și omul chiar dacă spune el:
– Lăsați că nu trebuia.
Tot trage cu ochiul la sacoșă să vadă ce ia-i adus. Așa că m-am dus repede și am venit cu milioanele mele și i le-am arătat ca să ne ducem repede la mol să luăm ceva frumos.”

Mai vreau.

Continue Reading