Am fost în Malta (în februarie) și promit că n-o să-mi mai plâng de milă că stau acasă când alții se distrează în timp ce eu am de lucru. Am luat biletele încă de anul trecut, prin octombrie. Ce m-am mai bucurat – hahaha, mergem la 20 de grade când în România o să fie minus 10, hahaha, ce inundație cu poze frumoase o să fie pe timeline-ul meu, să le-o fac și eu ăstora care tot pleacă și se lăfăie pe sub soare străinez când noi stăm și dârdâim cu laptopul în brațe lângă calorifer.
Dar nu: în țară oamenii se pozau în tricouri pe-afară, iar mailurile curgeau unul după altul, frecându-și mâinile și certându-se la coadă, așteptând să le deschid ușa ca și când. (Prin urmare, au trecut 38 de zile până am reușit să le rezolv aproape pe toate, ca să pot să aleg câteva poze să le pun aici).
Scirocco-ul călduț mediteranean s-a tot luat la harță cu frate-su mai rece, Gregale, iar noi am fost prinși la mijloc. Șapte zile. La fiecare încercare de poză cu moaca-mi, unul dintre ei era pe fază și-mi băga un pic de nisip în ochi sau un pic de păr în gură. Așadar, o să păstrez în album doar poze cu uși, ferestre, balcoane, mașini, bărci, faruri, valuri și alte lucruri care în general sunt fotogenice indiferent de condițiile meteo.
Mi-au plăcut: străzile pustii (în primele zile), obloanele colorate, pisicile de la colțuri, Mediterana văzută dimineața de la fereastră, faleza din Sliema, câinii care ne salutau de la balcon, wi-fi-ul de pe vaporul spre Gozo și valurile care spumegau pe lângă Fungus Rock, politețea șoferilor de autobuz (atunci când opreau în stație), logica sistemului de transport în comun, grădinile din Valletta, restaurantul Ta’ Kris din Sliema, bărcile, soarele și mandarinele din Marsaxlokk și prăjiturile de la Fontanella, cofetăria din vârful Rabatului.
Ce n-aș mai face? N-aș mai merge în Malta pentru mai mult de 2-3 zile și deloc în extrasezon. E frig și totul e închis, pe străzi nu sunt decât pisici, și oricât de asocial ai crede că ești, te cam lovește nevoia să mai vezi un biped din când în când. Nu ai cum să observi viața oamenilor de acolo când oamenii de acolo nu există. Muzee plictisitoare și repetitive, câteva temple și situri arheologice, cetăți și biserici – toate închise. După 3 zile, peisajul devine monoton, oricât de frumos și colorat ar fi. Nu există galerii sau vreo urmă de artă contemporană sau cultură urbană, oh, oh, dar ce vorbesc, doar ne-a fost recomandat satul de meșteșugari și artizani locali Ta’ Dbiegi. Un fel de bazar civilizat cu căsuțe în loc de tarabe, ateliere de sticlari, pielari și olari care fac lucruri cu drag, dar fără nici un fel de simț estetic, plin de kitschoșenii supreme overpriced, capcane pentru turiști gură-cască.
Hasta never!
