Într-o cameră cu fereastră arcuită se infiltrează prietena mea, lumina călduță, complicele fidel, prezent în fiecare toamnă printre degete și coperte. Mă strecor și eu, cu emoții, normal, de fiecare dată am emoții. Dar știu c-am mai trecut de două ori prin asta, știu regulile jocului și știu că am o tonă de lucruri noi de învățat de la oamenii ăștia pe care-i admir și cu care o să-mpart lumina mieroasă în următoarele 2-3 zile.
Pe mese și rafturi stau 100 de cărți publicate în ultimul an. Cu fiecare an, tot mai puține.
Trebuie să selectăm 20 de publicații finaliste, dintre care 10 cu coroniță. Cele mai frumoase cărți din România. Cele 20 de frumoase urmează să fie expuse prin țară și prin afară, în librării și galerii, în muzee, pe străzi, la festivaluri și târguri de specialitate. Așa s-a întâmplat cu cele din anii trecuți, Adina Marcu și echipele Grapho_mat & Galeria Posibilă le-au plimbat și au povestit despre ele pe oriunde s-au potrivit în peisaj.
E greu și posibil nedrept să judeci frumusețea, filosofii lumii s-au împuns mii de ani s-o definească, săgețile au tot zburat între Aristotel și Platon, între Baumgarten și Kant și Nietzsche și Freud și oricine s-a mai încumetat să încerce s-o explice. Prin urmare, ca să ne fie mai ușor, putem să citim competiția mai simplu, fără dileme morale apăsătoare: „cele mai frumoase” = „cele mai bine făcute” (raportându-ne la standardele tipografice contemporane).
Avem de jurizat un concurs de frumusețe în care nu dăm verdicte, dar prin care apreciem și scoatem în fața lumii câteva publicații recente în funcție de calitățile lor estetice: proporții armonioase, de la fonturile utilizate, la spațieri, la calitatea legătoriei, a hârtiei și a reproducerilor, la inovația și creativitatea design-ului. Finalistele reflectă, practic, relațiile ideale dintre editori, autori, ilustratori, fotografi, designeri și tipografi: încrederea fiecăruia în experiența specialiștilor (!) cu care lucrează și eforturile comune pentru un produs bine executat.
De data asta, particip la sesiunea de judecată alături de: Kerstin Landis și Jonas Voegeli de la Hubertus Design (Elveția), profesorul și designerul de fonturi olandez Martin Majoor și trei profesioniști care contribuie la creșterea nivelului graphic design-ului în România – inspiraționalul Ovidiu Hrin, remarcabila Alice Stoicescu și prolificul Miloš Jovanović.
În cele mai multe cazuri ne înțelegem din priviri, efect previzibil al omogenității profesionale și al referințelor din seifurile proprii. Dar, ca în fiecare an, în cele două zile de discuții se așază la masa noastră și legiunea „de ce”-urilor necesare. Așa că argumentăm, votăm și poftim finaliste:
Amintiri + notițe:
• De aproape 2 ani, îmi petrec câteva ore/zile pe săptămână într-o librărie unde am acces la cele mai noi apariții editoriale din lumea vorbitoare de limbă engleză. Știu ce minunății poate să producă omenirea, știu că se poate și în România, există precedente, și totuși, în general, rămânem ghemuiți sub nivelul mării, la adăpostul lui „atât s-a putut”.
• Îmi plac mult confruntările și întrebările care apar pe fondul diferențelor noastre culturale și sociale: în timpul uneia dintre jurizările trecute, unul dintre invitații din afara țării manifesta o aproape-aversiune pentru coperta cartonată întâlnită la mai toate cărțile pentru copii înscrise în competiție. Motivația respingerii lor era una practică/instinctivă: o carte pentru copii trebuie să fie flexibilă, prietenoasă, să poată fi transportată ușor, să nu fie potențial producător de vânătăi/spărgător de capete.
Până atunci, singurul meu criteriu instinctiv referitor la materialul cărților pentru copii era: să reziste, să reziste, să reziste (la bale, trânte, îndoituri, rupturi și alte intemperii). Pentru români, de obicei, coperta cartonată e echivalent al rezistenței la uzură (o precondiție pentru majoritatea achizițiilor, de fapt), e dovada „calității” și posibil marker al statutului social – cartea cu copertă dură e un produs mai scump, deci mai bun. De partea celor care votează pro hardcover-uri se poziționează de multe ori și librarii, care se trezesc invocând toți zeii Universului când au de expus în picioare o carte cu copertă broșată.
Diferențe sunt și între perspectivele părinților și-ale educatorilor: primii preferă cărți de dimensiuni mici, ușor de parcurs împreună cu copiii care le pot ține-n brațe, în timp ce pentru cei care sunt nevoiți să citească în fața unui grup, cărțile de dimensiuni mari sunt raiul.
Deci da: întotdeauna, cineva, undeva, o să aibă motive de nemulțumire.
• Tot referitor la cărțile pentru copii, pentru că e primul an în care nu există nici o finalistă care să aparțină acestei categorii importante: o carte cu ilustrații frumoase înscrisă în competiție va fi declasată instant dacă are un design neîngrijit sau/și o producție jignitoare (și invers). Când coperta nu are nicio legătură cu conținutul, când intercalarea ilustrațiilor cu textul e o salată de boeuf expirată, imaginile sunt reproduse neclar, pixelat, culorile sunt spălăcite, albul devine alb-verzui, fontul e ilizibil sau nepotrivit, hârtia e de foarte proastă calitate, când e prea vizibilă alergarea designerului pentru încadrarea în deadline-ul de tipar sau când nici ilustrațiile nu sunt decente pentru că autorul a ținut neapărat să lucreze cu un prieten din copilărie „care desenează frumos în timpul liber” ș.a., cartea e scoasă rapid din teren.
DAR: chiar și așa, apariția unei asemenea lucrări și efortul ilustratorului (dacă a prestat frumos și profesionist) rămân în continuare inițiative benefice pentru public, merită să fie văzute pe rafturile din librării și biblioteci. Doar că e păcat ca atâta muncă să nu aibă un rezultat armonios cu totul.
La zilele CMFC s-au întâmplat și întâlniri publice (prezentarea lui Milos și-a celor de la Hubertus Design la TypeThursday Bucharest, talk-ul lui Martin la Modul Cărturești, sesiunile de portfolio reviews cu Hubertus și talk-ul lui Ovidiu Hrin la Galeria Posibilă), din care mi-am tastat rapid în notes:
• Martin: lucrează exclusiv digital, dar își obligă studenții să se descurce analog. Îi place cuvântul CĂPȘUNĂ, pe care-l pronunță „ciapciuna”.
Martin ne-a plimbat prin istoria fonturilor sans-serif și așa am aflat de Akzidenz-Grotesk, care pare un nume de trupă hardcore punk din anii ’80, doar că e un typeface comercial publicat la sfârșitul secolului XIX de niște berlinezi. De la fontul ăsta, nici n-am clipit și-am ajuns în secolul XV, când i-ar fi aterizat pe planetă primele caractere serifate. Tot Akzidenz stă la baza familiei Helvetica (1957), familie pe care Martin o disprețuiește profund, hah.
E molipsitoare pasiunea lui, cum radiografiază viața literelor și câte referințe culturale ascunde prin fonturile pe care le aduce pe lume, încă de la primul, de-o vârstă cu mine – Scala – creat special pentru revista unei săli de concerte din Utrecht și botezat după Teatro alla Scala din Milano. Scala a devenit un bestseller și-a fost/este folosit de companii și instituții de peste tot, printre care: Muzeul de Artă Contemporană din Chicago, metroul din Lost Angeles, Taschen, Lexus, KLM, etc.
Tot de la Martin am aflat și de Wood Type Customs (Delia și Tudor Petrescu) – doi designeri stabiliți în Sibiu, printre puținii din Europa care creează caractere din lemn pentru letterpress și colaborează cu designeri de type celebri. Cred c-ar fi încântătoare niște workshop-uri în atelierul lor (wink-wink).
• Hubertus Design: Jonas și Kerstin – știam de ce sunt capabili, dar toată cascada de proiecte derulate pe fast forward la TypeThursday a fost copleșitoare. Picături din procese de creație și producție, cărți după care n-ai cum să nu salivezi râuri, campanii salvatoare, posterele cu publicul privit de la spate pentru teatrul Miller’s (posibil să fi fost propuneri neaprobate, dar memorabile), catalogul pentru Cele mai Frumoase Cărți din Elveția (2016), cu toate micro-experimentele crazy și trailer-ul cu soundtrack de Kalabrese.
Dintre toate, m-am ales cu o fixație specială pe puterea de comunicare vizuală a textului. A textului așa cum e el, un cuvânt scris cu litere mari de tipar (și font strigător) în limbile oficiale: NEIN / NO / NON.
În pregătirea alegerilor naționale din 2018, studioul Hubertus a semnat design-ul de campanie pentru un partid mic de opoziție, în luptă cu eternul partid mare, înrădăcinat adânc prin toate colțurile Elveției. Sunt absolut ignorantă în ceea ce privește mișcările politice din țara lor, îmi ocupă suficient spațiu-n cap cele de proximitate, dar mi se pare extraordinară reușita buturugii mici: da, au câștigat alegerile. Sigur că designerii nu-și asumă gloria, pentru ea a fost nevoie de strategii istețe și de un „neam săturat” activ (proteste pluuuus voturi), dar nu poți să nu aplauzi curajul unei idei & execuții minimaliste atât de bune.
• Miloš: a vorbit despre piratare, acest rău necesar care ne-a ajutat să ne autoeducăm cât și cum ne-a dus capul, aici în grădina maicii și împrejurimi. A vorbit despre piratarea fonturilor fix în fața unor creatori, vânzători și cumpărători de fonturi. FUNNY. Pentru că un typeface e o particularitate sesizabilă în special când vorbim un design de rău, tindem să nu ne prea gândim că vine și el cu niște copyright la pachet: caracterele nu sar în ochi cum sar imaginile furate sau cuvintele propriu-zise, iar furtul nu poate fi identificat și demonstrat decât de niște perechi de ochi cu experiență.
Pentru că mă chinuiam să-mi curăț silențios vinul de pe rochie, după hăhăiala cu precipitații (kind reminder: să nu-l mai ascult pe Miloš cu vreun pahar de ceva pe-aproape), am reușit să-mi notez doar Fontstand – o platformă de unde designerii pot închiria și testa fonturi. Ca idee, ca să fim cetățeni complet nepenali în industria asta, ar trebui să cumpărăm fonturi care uneori sunt inaccesibile fizic – creatorii/distribuitorii lor nu permit comercializarea în România, ori care, de cele mai multe ori, au prețuri complet prohibitive pentru buzunarele noastre – de la câteva sute de euro până hăt departe, la mii și mii.
Ca om crescut și cultivat cu oDC, Karagarga, Soulseek, Sci-Hub și alte bunătăți ținute pe umeri de oameni generoși, nu pot fi o mimoză ipocrită să mârâi că VAI, COPYRIGHT-ul. Din tot sufletul și cu sinceritate imprudentă susțin orice sursă care poate contribui la evoluție/educație. Singura problemă intervine când apare în cadru un proiect comercial: nu poți să faci bani (sau, după caz, să iei diplome/premii) pe munca directă/palpabilă a altcuiva. Pentru design de poster sau de carte plătit, clar dai banu’ pe licență sau îți găsești substitut în domeniul public.
Pentru final, am păstrat un post-it cu una din vorbele lui de duh, s-o țin minte:
Și ce, la tine la țară e mai bun?
Bonus: hug cu soare între Alexe Popescu (cu care m-am bucurat să jurizez cărți la edițiile trecute) și Ovidiu.
Mulțumiri: Grapho_mat + Revista FOI (Andra, Andreea, Mihai), Galeria Posibilă, Adina Marcu, Andreea Dobrin-Dinu (n-o să uit niciodată că fără tine nu aș fi avut acces la lumea asta).
