Într-o zi cu soare mare, pe vremea când vârful capului meu încă atingea clanţele uşilor, într-un moment de straşnică înverşunare în ştampilarea pereţilor exteriori ai casei de la ţară cu tălpile ţintite pe furnicile care-i escaladau… m-a prins bunica încercând să le dau lovitura de graţie. Nu ştiu dacă din drag faţă de vietăţile Pământului, sau simplă bunătate, mi-a zis să nu mai omor furnicile. „Pentru c-o să plouă”. Poftim.
După ce n-am mai omorât furnici, a venit altă zi cu soare mare, în care am vrut să-ndulcesc un măr acru şi verde prin metoda clasică ciocăneşte-l-în-toate-părţile-de-un-scaun/o-masă-etc. Dar bunica a revenit mai gravă: „dacă ciocăneşti mărul, o să plouă cu gheaţă”. Aşa că, de fiecare dată când ploua, mă gândeam că undeva, cineva omorâse nişte multe furnici (intuiam că numărul victimelor era direct proporţional cu durata ploii). Şi dacă ploua cu gheaţă, mă gândeam la copiii obraznici care ciocăniseră merele verzi de bănci, de copaci, de garduri, de pereţi, dar mai ales la pofta cu care trebuie să fi muşcat din vânătăile maronii, moi şi dulci, ale crudităţilor maltratate, declanşatoare de furtună.
Weekend-ul trecut am fost în pădure la Iarmaroc şi a plouat. Cică Eyjafjallajökull e de vină. Cred că lava lui a omorât multe furnici.