Nici nu m-am apucat bine de ea, c-am început să văd iar dublu sau să nu văd deloc: am luat pixul.
Cartea asta e proastă sau bună în funcție de cui îi cade-n mână (clișeic, știu, același raționament poate fi aplicat și unui burete de vase).
E proastă dacă cei care au citit-o au impresia c-au descoperit cu ce se mănâncă psihopatia, dacă-i vezi urlând evrika pe amazon sau pe goodreads, crezând c-au devenit automat experți în identificarea psihopaților din jurul lor, sau dacă-i auzi povestind emfatic și concluzionând ceva, orice, despre cele câteva cazuri urmărite de Jon Ronson (niciodată până la capăt).
Ronson investighează (un verb greu, el nu face chiar asta, dar să zicem) o serie de cazuri care au drept protagoniști antagoniști, desigur, niște psihopați notorii, cărora le mâzgălește portretele superficial, fără finalitate, fără concluzii. Participă la un workshop de 3 zile ținut de psihologul canadian Robert (Bob) Hare – creatorul celui mai utilizat test pentru depistarea psihopatiei – PCL-R (Psychopathy Check List-Revised), și, după, are impresia că poate să recunoască oricând și oriunde gânduri patologice sau caractere deviante. Și bineînțeles că folosește pseudo-diagnosticările astea ca metodă de entertainment până la sfârșitul cărții.
Exemple de tratamente experimentale cu electroșocuri sau LSD din anii întunecați ai psihiatriei, bănuieli conform cărora în orice CEO de mare corporație mocnește un mic psihopat, referiri la ferocitatea industriei farmaceutice care abia așteaptă să fie notată o nouă tulburare psihică în DSM, o incursiune sumară în mințile unor adepți ai teoriilor conspiraționiste, cvasi-insight-uri de la producători de emisiuni în care oamenii obișnuiți (cu diverse probleme) sunt afișați în fața unui public avid de circ – Schimb de mame, Big Brother, X-Factor, Extreme Makeover, basically, orice reality show: nu știu dacă am aflat ceva cu adevărat nou din cartea lui, dar poate că nici nu era cazul. Ah, ba da, un pic pe lângă subiect, nu știam că Jim Carrey e mare anti-vaxxer și iar m-am întristat amintindu-mi că mamele țin cont de ce behăie vedetele, nu de sfatul specialiștilor. În București, rata vaccinărilor a scăzut cu 20% într-un an (!), închid paranteza.
Testul Psihopatului (acum îmi sună așa de best-seller-esc, titlu care trage după el un fel de steguleț – Click aici! Află acum! invizibil), e o carte bună doar dacă cel care pune mâna pe ea nu se oprește la pagina 332. Doar dacă cititorul ei nu o închide mulțumit de descoperiri (descoperiri?), ci se pune pe căutat lămuriri, își toarnă întrebări și lui, și google-ului, și altor cărți, și, oricât de departe ar ajunge, nu se crede vreun Indiana Jones al psihicului uman. Evident, sunt alții care studiază o viață treburile astea și tot nu află destul.
Pun pixul jos, număr, închid cartea: 41 de greșeli de tipar.
PS: Aici e reply-ul lui Bob Hare, în care-și spune oful vizavi de citările și „interpretările” din cartea lui Jon Ronson.
