Pentru un pic de echilibru măcar pe lumea cealaltă, azi o să defileze pe catwalk (ha!) pisicile unui antisemit lângă pisicile unui evreu genial.
Zilele trecute, ca să-mi amintesc că sunt, totuși, un om destul de norocos pe această planetă, am primit cu împrumut cea mai frumoasă carte care s-a tipărit vreodată în România. Știu că de obicei exagerez cu entuziasmul și complimentele, dar de data asta nu.
For at least 1 year I've been having trouble sleeping. Some missed deadlines + broken promises + postponed dreams + deceived expectations seem to affect me more than all the other things I happily manage to cross off my relentless to-do list.
Ieri am publicat ilustrațiile pentru poeziile lunii, azi trimit newsletterul pe care-l termin imediat, dar imediat după ce mai citesc o dată cel mai frumos poeseu peste care-am dat în ultima vreme.
5 poems I love recently landed in the magic-making hands of 5 local illustrators. Wanda, Dragoș, Anna, Andreea and Daia hosted the poems in their hearts for a week and now we're sending them into the world as delightful illustrations.
It’s World Poetry Day today and less than a week ago I decided to make yet another stressful appearance in the inboxes of my fellow illustrators. In a sugar rush, I asked 5 friends if they were interested in making some super quick drawings inspired by… poems.
„Alice (din Țara Minunilor) se plictisește lângă sora ei care citește, trage cu ochiul în cartea ei, dar pentru că nu vede imagini sau linii de dialog, se-ntreabă înainte s-adoarmă: ce rost are o carte fără poze sau dialoguri?”
Când nici nu știi că-ți cauți niște sens și dai peste el la colțul străzii:
La mulți ani, mamelor, să vă creșteți băieții buni de-adevăratelea, buni oricând și oriunde, nu doar la ocazii speciale sau de ochii lumii.
Prima carte ilustrată pe care mi-o amintesc, din vremurile în care îmi exersam răposatele-mi talente artistice prin rația zilnică de...
  Pentru că am ajuns la acest master care-mi place chiar foarte mult, e posibil să mai vizitez din când...
Am văzut-o prima dată pe Tara în una din rarele prea-dimineți din 2016le meu. Stăteam pe scaunul de la Elvira Popescu și, în timp ce-o ascultam și nu reușeam să-mi notez în capul adormit toate chestiile mișto cu care ne împușca, îmi mușcam buza de jos repetându-mi: de ce n-am avut și eu noroc să am un profesor așa la facultate.

Naftalina