Just before stepping into 2019, two copies of Nora Krug’s memoir made their way into the little bookshop and took my breath away. An illustrated female character embracing the world with her eyes was posing as Caspar David Friedrich’s Wanderer above the Sea of Fog on the cover of what was to become one of my all-time favorite discoveries.

“Seventeen years after leaving Germany for the US, Nora Krug decided she couldn’t know who she was without confronting where she’d come from. In Heimat, she documents her journey investigating the lives of her family members under the Nazi regime, visually charting her way back to a country still tainted by war.” (Particular Books / Penguin Random House)

I did not take it home with me right away. “Please, leave others stumble upon it too, I promise I’ll order more copies after the holidays,” Vlad told me. I only took some pictures of the interior illustrations before both copies vanished (as Christmas presents) and decided to wait until my turn would come.

At last, a few days ago I gifted myself a few hours for reading it and I’m still rumbling around under its spell.

Nora’s intimate wanderings grow into noble gatherings of forgotten histories, building an extensive journey that is quite hard to label.

In this laboratory of self, she takes notes by hand, she inspects and glues together tiny pieces of materialized absence, she exchanges long worn binoculars for a microscope through which she tirelessly digs into the anatomy of memories: “I have to wait to find out if it’s malignant or not,” she marks while looking for US military files on her grandfather.
She’s patient, meticulous, brave, poetic.

“Heimat can only be found again in memory, it is something that only begins to exist once you’ve lost it.”

A letter written by Nora’s 12yo uncle in 1939. The impeccable calligraphy (form) versus the disturbing message (function).
The hatred broke into that world even through the tiniest details: they rejected publishing certain fonts just because they’d been presumably declared “un-German”.

Physically, Heimat is a Cabinet of Wonder. A Wunderkammer. A collection of wonderful drawings, handwritten diary-like entries, old photos, postcards, official documents – all interlaced to give birth to a flawless visual performance. When you open the book, you enter an exhibition designed to keep you hostage (that’s the best kind of exhibition there is, if you ask me): its pages are not numbered. You constantly have to remember. We constantly have to remember where we were, where we are.

It’s an impressive proof of humanity that can find its place on many shelves: memoirs/autobiographies, graphic novels, artist books, history files, investigative journalism. Go read it asap.



Continue Reading

People are horrible, but there’s still hope.


Finding relatable behaviours and characters and situations always strike me with an oxymoronic mix of relief, sadness, and humour. A phew, I’m not the only one. An oh, boy, this world is screwed. And, eventually, the bwahaha, this is ridiculous.

Cover illustration: Bill Brag; Design: Peter Dyer. Paperback edition published in 2018 by Profile Books.

Shaun Bythell’s diary is the only book (in a couple of months) that has managed to temporarily heal my scrolling necessities. This may sound shallow, of course, but as I’ve been focusing my book hoarding criteria on titles that must bring me some sort of education (resulting in a collection of valuable reads I rarely have the mental strength to pay attention to for more than 20 pages in a row), I forgot what reading just for fun felt like. So when Vlad showed me this happy-go-lucky 300-page memoir of a bookseller who sprinkles his pages with quotes from another famous antisocial bookmonger I like (yes, Orwell), I said I “accept”.

This little worried lady-faced log is a gift from my father. Grabbed from some flea market, he thought I would definitely like it and find it weirdly funny. I do.

Bythell’s bookshop manages to survive in Wigtown, a small town on the remote coast of Galloway, a place with that specific charm of a realm where life happens at a slower pace than usual. There, the conventional tame atmosphere is interrupted every so often by its surrounding or inhabiting life: a fatty cat called Captain (sorry for the body shaming, fluff master), an inexhaustibly waggish bookshop assistant, some recurring colorful individuals and lots of mostly maddening customers. Shaun’s daily notes draw an accurate portrait of the bookshop’s regulars, but this portrait can be easily expanded to fit the features of the universal customer. So everyone who’s ever worked directly with a shop audience (online or offline) will find stuff to chuckle at between these pages. And those who have never been behind a shop counter may get some insights on how they should not act like anymore (wishful thinking).

This book landed into my arms just when I was reminding myself that the more people I encounter, the more I want to stay away from people. I’m also currently pondering whether I’m willing to renounce the big city life and embrace a less tiring, more quiet small city experience. The perspective of a relocation to a clean, beautiful setting where almost nothing happens is really appealing at the moment, but we’ll see about that.

While reading it, I couldn’t not rewind some memories from my past life, those completely barren first 18 years spent within the perimeter of a small industrial town in Northern Romania. A town where people used to know too little about the world, and too much about one another. Just before computers and mobile phones became affordable, before the internet managed to breach the massive general boredom, I was stuck in a place with no sea or mountains or cultural endeavors around, a place with a decrepit rat-invaded cinema, no theater, an inhospitable library, no bookshops, and a forgotten park – wow, this inventory makes it look even darker now: how did we survive like that? It’s changed now, 13 years later, and a bit more livable (maybe thanks to the internet connection and a functional delivery network), but let’s not exaggerate.

Back to the book, the previous thought came up when I plunged into the winter season and Shaun mentioned the couples in desperate need to get away from the family they were visiting for the holidays in Wigtown. Luckily, they had an escape room: The Book Shop. We didn’t/don’t.

Unfortunately, Amazon, the often brought up arch-enemy, has been rapidly changing the landscape of independent (book)shops around the world, so we’d better enjoy these precious premises while we still can. And behave!

PS: Hang in there, Shaun!



Continue Reading

Un Vlad la pachet


Sunt oameni care, când ajungi să-i cunoști binișor, îți provoacă două atacuri de anxietate simultan:

1.  De ce nu te-am cunoscut mai devreme, mult mai devreme, de la început, dintotdeauna?
Pentru că, aproape de așa oameni, descoperi că poți să fii și tu un pic mai bun și mai deștept, și pentru asta e de-ajuns doar să fii pregătit să primești ce-ți povestesc. Simptomele se iau prin simpatie, funcționează ca un fel de sindrom Couvade, dar cu efecte total benefice pentru cel afectat și pentru mediul lui înconjurător.

2. Cum ar putea să se bucure mai mulți de existența ta? 
De când mă știu, împart cu lumea tot ce-mi place – artă, muzică, filme, cărți, povești, poezii, locuri, fotografii – și mă-ncarc cu fericire când cineva se bucură la fel de mult ca mine de ceva bun. Dar cum am putea să facem să fie câte-un Vlad prin fiecare oraș? Mai greu cu piratatul sau cu coletele în cazul ăsta, nu avem varianta e-reader, avem doar o bucată pe stoc și e blocată în depozitul din București.


Într-un an și ceva mi i-a pus în brațe pe William Steig, Hannah Arendt, Lynda Barry, John Berger, William Grill, Dominique Goblet, Beatrice Alemagna, Raschka & Radunsky, Simon Hanselmann, Nora Krug, Sempé, Emil Ferris, Russell Hoban, Sophie Calle, David Wojnarowicz, Saul Leiter, Giuliana Bruno, Paddy & Joan Leigh Fermor, Nick Drnaso, Nicole Hollander, Agnès Varda, Zhu Yingchun, Edward Gorey și nici nu mai știu pe câți alții, pe ei i-am luat repede de pe cotoarele din teancul preferatelor recente.

Tot Vlad mi-a găsit și o definiție pe care am acceptat-o instant. Cred că prima dată a rostit-o când mi-a făcut cunoștință cu niște prieteni de-ai lui poposiți la picnicul din librărie, care s-au mirat, probabil, că nu-mi place nici zacusca:
„Ea este Ramona – cea mai mare listă ambulantă de idiosincrazii.”

Are prieteni de toate vârstele, din și prin toate colțurile lumii. De ziua lui, telefonul bâzâie non-stop, nici nu s-ar putea altfel. Iar anul ăsta gândul „e nevoie de mai mulți Vlazi pe lume” a sunat la ușa mea suficient de din timp (chiar dacă tot din scurt) ca să fac ceva în legătură cu el: i-am scris repejor Liei Pfeiffer de la Timișoara, să mă ajute cu… un Vlad de jucărie.
Lia scoate din atelierul ei generații de jucării adorabile și memorabile, de la cocoși cu papion, la leneși cât casa, de la girafe echipate de vreme rea (v-a trecut vreodată prin cap de cât fular ar avea nevoie o girafă? nu v-a trecut.) la familii de purceluși roz-bonbon și tot felul de drăguțenii posibile și imposibile. Așa că i-am trimis rugămintea la pachet cu un Vlad ilustrat de Sorina Vazelina și un mic brief cu câteva lucruri despre el. Și puteți uita ce-a comis în timp record și mi-a trimis prin curier ultra-rapid:
un Vlad roșu cu tricou cu Tintin și cu messenger bag în care se ascunde un număr special al revistei Pif.



Îi găsiți pe amândoi pe Edgar Quinet 9, în București, la Cărturești & Friends.


Continue Reading

I did everything for you


Dominique Goblet takes your heart in her hands and turns it into a tennis ball. One second you’re up in the air, feeling nothing at all, almost non-existing. The next, you’re hitting the floor at the speed of a peregrine falcon, feeling everything at once.

Dominique’s memoir, “Pretending is lying“, happened to be on the shelves of the bookshop a couple of days ago. Vlad put it in my arms.
I was feeling tired and worried and not-in-the-mood and I-don’t-have-time-for-anything-right-now. But I opened it and then I couldn’t leave without it.

Got home late in the night and started reading. Finished it in tears at 4 am.
Parents, kids, significant others – just people and moments our lives are made of. How we grow apart, while we never really grow up: there’s always a monster under the bed, isn’t there?

The artwork is hauntingly beautiful and the words, man, the words. They just rip you apart and open cuts you’d long thought closed. I needed a whole day after just to sew myself back and be able to get out of the house with actual eyes instead of black holes.


Branea called to ask me a few things about a small upcoming show and that’s when I learned he was stuck with the book as well. He visited Vlad and was surprised to find himself facing the graphic memoir of a woman he’d met a while ago. I definitely have to dig this story.


A friend of Vlad once told him:

“You’ve offered me the most precious treasure: the books I’d bought from you are friends that are always waiting for me at home.”





Continue Reading

Cine se-adună


Mai aveam două drafturi în așteptare, dar o să pun foto-rezumatul de la Friends mai întâi, că iar rămân prea în urmă cu inventarul de bucurii din librărie. Sunt deja datoare cu două săptămâni de poze făcute pe semi-furiș, totuși.

O mică parte, proaspăt descărcată din telefon:

Vitrină cu fete în lumină de octombrie.

Coriandrul nu se-ascultă, se simte. La un brunch opulent organizat de regina Anca.

Măsline de la Paradisul Măslinelor.

Antropolog față cu coriandrul.

Occupy trotuarul.

Lui Bogdan i-am promis că termin disertația până-n februarie. Monicăi i-am promis că-mi public tema cu pești într-un loc frumos.

Daniel – când încă credea că mai există scăpare.

Daniel – când nu mai credea că există scăpare.

După atâtea degustări, poți să te trezești cu inelul prizonier în propriul păr.

Sau să te apuci să sfințești librăria cu un covor de lavandă.

Andrei, un muzician din Rusia, s-a oprit pe la noi.

Și a descoperit că ziua lui e în aceeași zi cu-a lui Miloš (Serbia). Și cu două zile înainte de-a lui Gligor (Macedonia). „Brate” era cuvântul-cheie în discuțiile lor în englezo-română-sârbo-macedoneană.


Arte și meserii.

Fete și șosete.

Băiat și șosete. Șosete-prototip, s-ar putea să apară în curând în shop-ul lui crazy.

Așa se vine. Așa se pleacă.

Corina și acest zâmbet <3


Mimo și acest țuică-râs <3 prevestitor de rele pentru mafia de la putere, hear hear!

Oameni și cărțile lor.

După o analiză socio-filosofică a declarațiilor lui J Lo despre nudul propriu, publicat la 49 de ani (dacă credeți că în librăria asta se vorbește doar despre Ulise și prietenii săi, you are in the wrong, mai frends), s-a decis: Jenny from the block nu știe nimic.
Iar aici o scotea Elena la aer pe Virginia Woolf, proaspăt tradusă de ea și de Anca Dumitrescu. Și cu un design perfect semnat de Ray Bobar. Voi ați văzut ce coperți pufoase și superbe au cărțile pe care le scot fetele de la Black Button Books? Poate ar trebui să vă faceți un wish list.

Elena, pregătită pentru un autograf secret.

Anca. Aproape a rezervat o lucrare neprețuită din galerie.

Peggyța Guggenheim față cu peretele cu artă. A ales ceva doar pentru ea, normal.

Poza 1 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Poza 2 pe care nu puteam să n-o pun în jurnal.

Băiat cu pungă plină de cărți.

Băiat cu pungă plină de cărți lângă florile în care și-au îngropat fețele multe trecătoare.

„Mi-a făcut Cristina primul Polaroid aici.”

Când încerci să mai pui mâna pe câte-o carte mică ascunsă.

Dar renunți repede. Pentru că tocmai a intrat o fetiță cu fundiță și s-a așezat pe fotoliu cu Dave the Lonely Monster în brațe.

Și imediat după a ajuns și Teodora.

Care m-a desenat așa.

După ce-am citit vreo 5 cărți împreună, evident.

Pe final, în timp ce răsfoiam rapid cele 50 de literary postcards de Tom Gauld (ultimul exemplar rămas), a venit și prietenul fotograf japonez Tomo, care mi-a povestit despre Paris Photo și Grand Palais și despre Polycopies, un vaporaș care plimbă pe Sena (în timpul festivalului de fotografie) publisheri, galeriști și artiști fotografi din toată lumea, inclusiv din lumea noastră apropiată – participă Mihai Barabancea cu Probably Romania. Wish I were there.
Apoi am mai povestit despre puroaie internaționale și tot felul de horror-uri cotidiene, printre care și despre vecinii lui care fac tărăboi maxim, madama fiind o „totally pițipoanca” care i-a sugerat să se mute-n pădure dacă nu-i convine, oh, such romanian. Și despre o prietenă „a little bit credincioasă” care n-a vrut să-l învețe înjurături în română, și despre morfologia unuia (care e două, știu, pronume + verb auxiliar) dintre cuvintele cel mai des folosite de prietenii lui români: „m-aș”. Nu voi dezvolta, imaginați-vă ascultați-vă. :))

That’s not all folks, not even un sfert, dar tot e ceva.


Continue Reading