Pauză, poză, poezie, poeseu


Ieri am publicat ilustrațiile pentru poeziile lunii, azi trimit newsletterul pe care-l termin imediat, dar imediat după ce mai citesc o dată cel mai frumos poeseu peste care-am dat în ultima vreme.
M-am uitat la autor și am găsit-o pe Patricia Lockwood și doar ce-mi pusesem la cap Priestdaddy-ul ei, ce serendipity (încă citesc memoirs only, nu prea pot ficțiune de ceva timp).

Mic pasaj din comoară:

How Do We Write Now?

“The alternate title of this, of course, is how the fuck do we write now.

Just as the customary greeting of hello has been replaced with what the fuck is going on, and you grab your friend’s arm almost against your will and shake her a little bit and say no seriously, what the fuck is happening.

Just as your face has been replaced by a question mark immediately followed by an exclamation mark immediately followed by another question mark.

Just as your heart has been replaced by what happens to a bunch of seagulls when a dog comes running down the beach.

Just as your blood now carries in its current the Jaws theme.

Just as some days I put my bra on inside-out and it seems too hard to fix so I just sit there staring at the news in an inside-out bra.

Just as whenever you read one of those super-positive Lin-Manuel Miranda tweets that’s like


you picture the president reading it and nodding and thinking, he’s talking about me.

That your attention is in one sense the most precious part of you, it is your soul spending yourself, to teach you that there’s always more.”


Cadou ceramic de la Alexandra Mîrzac <3



Continue Reading

5poems (Vol. 2)


5 poems I love recently landed in the magic-making hands of 5 local illustrators.
Wanda, Dragoș, Anna, Andreea and Daia hosted the poems in their hearts for a week and now we’re sending them into the world as delightful illustrations.

Enjoy reading the chosen poems and zooming in on their amazing visual alter egos:


by Elizabeth Bishop

The art of losing isn’t hard to master;
so many things seem filled with the intent
to be lost that their loss is no disaster.

Lose something every day. Accept the fluster
of lost door keys, the hour badly spent.
The art of losing isn’t hard to master.

Then practice losing farther, losing faster:
places, and names, and where it was you meant
to travel. None of these will bring disaster.

I lost my mother’s watch. And look! my last, or
next-to-last, of three loved houses went.
The art of losing isn’t hard to master.

I lost two cities, lovely ones. And, vaster,
some realms I owned, two rivers, a continent.
I miss them, but it wasn’t a disaster.

—Even losing you (the joking voice, a gesture
I love) I shan’t have lied. It’s evident
the art of losing’s not too hard to master

though it may look like (Write it!) like disaster.

(Published in The Complete Poems 1926-1979. Farrar, Straus and Giroux, 1983.
Copyright © 1979, 1983 by Alice Helen Methfessel.)

Illustration by Wanda Hutira


by Frank O’Hara

After the first glass of vodka
you can accept just about anything
of life even your own mysteriousness
you think it is nice that a box
of matches is purple and brown and is called
La Petite and comes from Sweden
for they are words that you know and that
is all you know words not their feelings
or what they mean and you write because
you know them not because you understand them
because you don’t you are stupid and lazy
and will never be great but you do
what you know because what else is there?

(Published in The Paris Review, Issue 49, Summer 1970)

Illustration by Dragoș Boțcău



by Sarah Kay

When I am inside writing,
all I can think about is how I should be outside living.

When I am outside living,
all I can do is notice all there is to write about.

When I read about love, I think I should be out loving.
When I love, I think I need to read more.

I am stumbling in pursuit of grace,
I hunt patience with a vengeance.

On the mornings when my brother’s tired muscles
held to the pillow, my father used to tell him,

For every moment you aren’t playing basketball,
someone else is on the court practicing.

I spend most of my time wondering
if I should be somewhere else.

So I have learned to shape the words thank you
with my first breath each morning, my last breath every night.

When the last breath comes, at least I will know I was thankful
for all the places I was so sure I was not supposed to be.

All those places I made it to,
all the loves I held, all the words I wrote.

And even if it is just for one moment,
I will be exactly where I am supposed to be.

(From No Matter the Wreckage, published in 2014 by Write Bloody Publishing)

Illustration by Anna Florea
1/2 of



by Wisława Szymborska

I prefer movies.
I prefer cats.
I prefer the oaks along the Warta.
I prefer Dickens to Dostoyevsky.
I prefer myself liking people
to myself loving mankind.
I prefer keeping a needle and thread on hand, just in case.
I prefer the color green.
I prefer not to maintain
that reason is to blame for everything.
I prefer exceptions.
I prefer to leave early.
I prefer talking to doctors about something else.
I prefer the old fine-lined illustrations.
I prefer the absurdity of writing poems
to the absurdity of not writing poems.
I prefer, where love’s concerned, nonspecific anniversaries
that can be celebrated every day.
I prefer moralists
who promise me nothing.
I prefer cunning kindness to the over-trustful kind.
I prefer the earth in civvies.
I prefer conquered to conquering countries.
I prefer having some reservations.
I prefer the hell of chaos to the hell of order.
I prefer Grimms’ fairy tales to the newspapers’ front pages.
I prefer leaves without flowers to flowers without leaves.
I prefer dogs with uncropped tails.
I prefer light eyes, since mine are dark.
I prefer desk drawers.
I prefer many things that I haven’t mentioned here
to many things I’ve also left unsaid.
I prefer zeroes on the loose
to those lined up behind a cipher.
I prefer the time of insects to the time of stars.
I prefer to knock on wood.
I prefer not to ask how much longer and when.
I prefer keeping in mind even the possibility
that existence has its own reason for being.

(From Nothing Twice, 1997. Translated by Stanislaw Baranczak and Clare Cavanagh.
Copyright © Wislawa Szymborska, S. Baranczak & C. Cavanagh)

Illustration by Andreea Moise


by Pablo Neruda

Now we will count to twelve
and we will all keep still.

For once on the face of the earth,
let’s not speak in any language;
let’s stop for one second,
and not move our arms so much.

It would be an exotic moment
without rush, without engines;
we would all be together
in a sudden strangeness.

Fisherman in the cold sea
would not harm whales
and the man gathering salt
would look at his hurt hands.

Those who prepare green wars,
wars with gas, wars with fire,
victories with no survivors,
would put on clean clothes
and walk about with their brothers
in the shade, doing nothing.

What I want should not be confused
with total inactivity.
Life is what it is about;
I want no truck with death.

If we were not so single-minded
about keeping our lives moving,
and for once could do nothing,
perhaps a huge silence
might interrupt this sadness
of never understanding ourselves
and of threatening ourselves with death.
Perhaps the earth can teach us
as when everything seems dead
and later proves to be alive.

Now I’ll count up to twelve
and you keep quiet and I will go.

(From Extravagaria, 1974. Translated by Alastair Reid)

Illustration by Daia Grigore


I am most grateful to these wonderful creatures for jumping in so fast (they only had 1 week to squeeze the task in their schedules and send me the illustrations) and I’d be really happy around my belly button if you showed off your love by following their work and sharing this piece with a friend.


About 5poems:

I decided to choose 5 poems every month (there is a list, and it’s growing bigger and bigger) and share them with the world. A world that might just come to love them as much as I do. And with a little help from my friends, there will also be yummy custom-made illustrations.
Around each month’s end, the poems and their fresh illustrations will be revealed on a dedicated Instagram account – @5poems (yes, please, do follow us). All goodies will also be printed and exhibited in our pocket bookshop+gallery (Receptor / Cărturești & Friends). And when it’s time for another round, the previous small prints will settle into the family album – a permanent collection gathering all illustrations and poems featured monthly.
Check out Volume 1 here.


Continue Reading

Firimituri – Martie 2018


În dimineața asta am existat cu 10 minute mai puțin în București, m-a luat Luiza cu ea prin NY. Câteva lucruri pe care le-am luat cu mine de la New York:
Câteva lucruri pe care le-am luat cu mine de la New York, de Luiza Vasiliu


Constantin Vică: “drama noastră e că sîntem automate cu suflet care trebuie să muncească.”
Visul automatelor și fetișul muncii, de Constantin Vică



“Laptele cu cacao nu-i mâncare.” —mama, tata, bunicii, colegii de cămin, colegii de birou, prietenii cu care merg la munte și la mare, colegul de apartament. Io zic că e. Cu această ocazie, o reclamă de sezon pe care nu știu dac-ați văzut-o:


Cum mai cresc: Mă plimb juma de oră cu cursorul pe o rochie drăguță care costă 500 de lei, dar decid că mai bine comand cu banii ăștia două rame mai mișto pentru o expoziție viitoare.



Cu philosoraptorul în gând, mă-ntreb: dacă mi s-a rupt o șosetă, mai trebuie s-o spăl înainte s-o arunc la gunoi?



Încerc să mă hotărăsc la ce doctoriță să-mi fac o programare. Le-am verificat obiceiurile pe Fb și-am ales-o pe cea care dă share-uri de pe Dilema, în locul celei care spamează cu Expunere punct com. Nu pot să mă las pe mâna cuiva care nu-și verifică sursele.



“The clearest instance of how much of a problem it is? People put on headphones all the time. Headphones have become the new walls. It’s also a signal: Don’t disturb me.”
Dial P for Privacy: The Phone Booth is back



Toci pe Vice >>> Lucrez în publicitate și uite de ce familia tradițională din reclamele românești e perfectă.



La Bologna nu prea-ți vine să stai pe net, dar m-am trezit devreme ca să dau un scroll și-am găsit 5poems în Glamour.



The Minister of State for Happiness (in the United Arab Emirates Cabinet) oversees the UAE plans, programs and policies to achieve a happier society. The responsibility of this office is to “align and drive government policy to create social good and satisfaction.”
– Wikipedia



“The “too” of a woman produces violent male reactions and, in addition, the enmity of other women, who every day are obliged to fight among themselves for the crumbs left by men. The “too” of men produces general admiration and positions of power.”
Elena Ferrante: Even today, after a century of feminism, we can’t fully be ourselves



I woke up thinking Aliens is quite a girl-empowering production. Well done, 32 yo James Cameron!




Continue Reading

Zăpezi și prințese cu niqab


Pozez niște cărți noi prin librărie, Vlad dă volumul radioului mai tare și face lip-syncing cu Lennon pe Mother, Daniel scoate din traista roșie de la Macmillan Books niște grisine cu oregano de la moldoveni, ușa se deschide cu pași scuturați gălăgios de zăpadă: G, M și S au venit la sesiunea săptămânală de prietenie.

M – 6 ani. S – 10 ani.

M: Noi de unde ne cunoșteam?
Eu: Păi ne-am jucat mai demult cu locomotiva Thomas și vagoanele, mai ții minte?
M: Aaa, da, dar acum nu le-am adus, le aduc luni?


Are un costum de pompier, mă rog, o salopetă din aia de fâș din care se iese greu, dar iese până la urmă, că s-a făcut prea cald în librărie din cauza mea.

Planul e să termin rapid ce am de făcut și să fug la curs, dar nu poți să te ții de planuri când vine M la tine și nu te întreabă, îți spune: „îmi citești povestea.” Mă uit la cartea pe care mi-o întinde, e Alladin și e în engleză:

– M, dar tu știi limba engleză? Cartea asta e în limba engleză.
M: Eu nu știu, dar citește-mi-o tu ca să înțeleg.

Adică să traduc. Să traduc pe viu și pe loc un text la prima vedere unui copil care vrea o poveste. Cuvinte potrivite, inflexiuni, explicații, #cemăfac? Mă fac. Hai să ne așezăm.

– Dar nu vrei totuși să alegem o poveste mai scurtă, asta e cam lungă și nu știu dacă avem timp s-o terminăm în seara asta? (Plus tot felul de alte șiretlicuri mai mult sau mai puțin denigratoare cu scopul schimbării cărții, care, surpriză, n-au funcționat. Ok, respir.)

„A fost odată…”

După două pagini, vine și sora lui, S, lângă noi.
Mă uimesc că reușesc să curg cumva și să-i mențin acolo, deși mie nu mi-a plăcut niciodată Alladin și, pe deasupra, cartea asta mi se pare și cam urât ilustrată.

Mă întrerup cu tot felul de întrebări și precizări:

– Dar magicianul e rău, nu-i așa?

– Pune degetul pe unde citești! (Am trasat multe linii invizibile pe fiecare pagină, ca să poată să-mi contorizeze cititul, să nu sar peste ceva :))

– Dar de ce e femeia aia așa?
(Într-o ilustrație cu Alladin și mama lui, femeia poartă niqab, hopa, eu cum le zic, ce le zic?)
– Îîîn țara lui Alladin și în alte câteva, fetele și femeile își acoperă corpul și fața cu un văl, pentru că așa e cultura lor.
– Dar cine a zis să fie așa cultura, să mergi ca o fantomă pe stradă să sperii oamenii?
– Păi nu se sperie nimeni, pentru că toată lumea e așa.
– Și bărbații?
– Nu, ei au voie să meargă cu fața descoperită.
– Mie nu mi se pare corect!
– Da, nu e corect să fie obligate, dar unele femei chiar se simt mai protejate așa, să nu le vadă toată lumea, sau pur și simplu le place să se îmbrace așa, cum ne place și nouă câte o șapcă sau o eșarfă, ar trebui să poată alege cum să se îmbrace fără să fie judecate, nu?
– Da…

M: Hai! (De fiecare dată când făceam o pauză sau explicam ceva, imediat ce terminam, mă aducea înapoi pe pagină cu câte-un „Hai!” serios.)

(Mai supraviețuiesc vreo 10 pagini.)
– Dar de ce e prințesa AȘA??
– Cum „așa”, Mark?
– Așa, cu fața, poate s-o vadă Alladin!
(Între timp, Alladin ajunge cu covorul lui zburător la fereastra din vârful turnului unde prințesa Jasmine era închisă de tatăl ei. Jasmine are fața descoperită!)
– Aaa, aici e în camera ei, sus, unde nu poate s-o vadă nimeni, doar cei din familia ei și cei care o cunosc pot s-o vadă fără văl. Adică, în casele lor, femeile nu au fața acoperită, doar când ies pe stradă…
– Hai!


S: Dar de ce nu are voie să iasă și ea pe-afară, de ce stă închisă acolo?
– Se pare că așa a decis tatăl ei, s-o țină închisă în turn până la ziua ei, când o să se poată căsători, să plece.
– Și stă chiar tot timpul acolo, singură, nu se plictisește?
– Ba da, tocmai de asta abia așteaptă să fugă de-acolo.
– Nu mi se pare deloc corect, cum adică s-o încuie în camera ei toată ziua? Poate sultanului nu-i pasă, că el mai stă cu prietenii la o bere, are ce să facă, dar ea?


N-am încălecat pe-o șa, nici pe-un covor zburător, am ajuns la nunta lui Alladin cu prințesa.

Va urma.


Continue Reading



It’s World Poetry Day today and less than a week ago I decided to make yet another stressful appearance in the inboxes of my fellow illustrators. In a sugar rush, I asked 5 friends if they were interested in making some super quick drawings inspired by… poems. Short poems. Short poems I’ve chosen for them. They said yes.

Here’s what’s gotten into me: until two or three years ago I had rejected poetry just like I’d shoo Jehovah’s Witnesses away. Or maybe worse. And all thanks to those dark memories from my school years, memories made of mandatory memorization terror (both of the poems, and the critics’ view on them), of lame lyrics I could never relate to and oh, man, the excruciating overdose of indecipherable archaisms.

Recently though, I gave poetry a second chance (thanks, Tara, for showing me the way to truly love it).


Back to the game: I decided to choose 5 poems every month (there is a list, and it’s growing bigger and bigger) and share them with the world. A world that might just come to love them as much as I do. And with a little help from my friends, there will also be yummy custom-made illustrations.
Around each month’s end, the poems and their fresh illustrations will be revealed on a dedicated Instagram account – @5poems (yes, please, do follow us). All goodies will also be printed and exhibited in our pocket bookshop+gallery (Receptor / Cărturești & Friends). When it’s time for another round, the previous small prints will settle into the family album – a permanent collection gathering all illustrations and poems featured monthly.

Here are this month’s chosen ones:

by Kenneth Koch

Eat brusquely
With a half-closed mouth;
When another speaks, glance up
But don’t respond.
After you have eaten
Take off
And sing
Portuguese songs — a fado, if you please!

(Published in The Paris Review, Issue 120, Fall 1991)

Illustration by Iulia Ignat


by Andrea Cohen

How do clouds
learn to be clouds?

They study what
Constable—seeing them—

saw: awe for sure,
but also a falling

away from any sense
of earthly surface. Zero

horizon. “Skying,” he called
his hundred sketches. Think

of the Great Wallendas stretching
netless above gorges: a cloud

learns not to look down.

(Published in The New Yorker, April 2016)

Illustration by Irina Georgescu



by Raymond Carver

He slept on his hands.
On a rock.
On his feet.
On someone else’s feet.
He slept on buses, trains, in airplanes.
Slept on duty.
Slept beside the road.
Slept on a sack of apples.
He slept in a pay toilet.
In a hayloft.
In the Super Dome.
Slept in a Jaguar, and in the back of a pickup.
Slept in theaters.
In jail.
On boats.
He slept in line shacks and, once, in a castle.
Slept in the rain.
In blistering sun.
On horseback he slept.
He slept in chairs, churches, in fancy hotels.
He slept under strange roofs all his life.
Now he sleeps under the earth.
Sleeps on and on.
Like an old king.

(Published in Ultramarine, in 1986)

Illustration by Irina Perju


by Charles Simic

Children’s fingerprints
On a frozen window
Of a small schoolhouse.

An empire, I read somewhere,
Maintains itself through
The cruelty of its prisons.

(Published in The Paris Review, Spring 2015)

Illustration by Amina Burloiu

by Nael, age 6

The tiger
He destroyed his cage
The tiger is out

(Published in “You Will Be Able to Say a Thousand Words”)

Illustration by Mura


I am most grateful to the girls for jumping in so fast (they only had 2-3 days to squeeze the task in their schedules and send me the illustrations) and I’d be really happy around my belly button if you showed off your love by following their work and sharing this piece with a friend, who knows, maybe you’ll get one of the art prints exhibited at the bookshop (they’ll be up there ready to be catcalled starting tomorrow).


Continue Reading

Dăm, dăm, să-nălțăm


În clasicul lui Essai sur le don (Eseu despre dar, 1923), antropologul Marcel Mauss nota:

„Vechii indieni numeau pe cel care nu a oferit niciodată un dar – Quelsem, adică Față Putredă. Se fereau cât puteau de mirosul acestui cadavru viu aflat în descompunere, dăruind și primind daruri.”

Recunosc, eu nu prea știu cum să reacționez la primirea unui cadou, pentru că de cele mai multe ori îmi derulez în cap corvoada, oboseala și anxietățile din care-a rezultat prezența lui în mâinile mele. Mă stresează aniversările și sărbătorile, scormonelile darheologice obligatorii, întoarcerile din concedii fără magneți de frigider, chetele incognito și universul datoriei, în general. Nu-mi place să primesc cadouri de ziua mea, de 8 martie sau de Crăciun, pentru simplul fapt că pe fundița lor văd scris apăsat „trebuia”.

Vai, dar


Trei sferturi dintre cadourile primite nu mi se potrivesc, din cauza incompatibilităților estetice sau a simplei necunoașteri dintre noi, așa că mă simt prost știind că urmează să le îngrop undeva unde nu o să le văd niciodată și că-s, evident, o risipă pentru toată lumea.
20% îmi plac și mă bucură, dar știu c-au dus în spate un efort foarte mare, pentru care iar mă simt prost și datoare să returnez cumva gestul.
Și, în sfârșit, vreo 5% îmi plac fără procese de conștiință: costă puțin sau nimic, mi se potrivesc și le păstrez la vedere full time (pietre, cutii, creioane, ziare locale, fanzine, postcarduri, desene sau mâzgălituri, morcovi adevărați cu picioare încrucișate, fotografii anonime sau kitsch-uri mici din târguri de vechituri).

Și sunt absolut sigură că procentele-s la fel și-n cazul celor care au primit ceva de la mine, când am fost stresată, grăbită, obligată. Îmi pare rău.


Trăim încă într-o societate în care nemulțumitului i se ia darul, într-un sat în care calului de dar nu i se fac controale stomatologice și unde, mai ales, GESTUL CONTEAZĂ. Adică viața merge mai departe pe cărări bătătorite, noi mulțumim politicos și oferim conștiincios, nu contează ce, bine că avem cui, până la urmă.

Visam mai demult să fac o expoziție cu cadouri nedorite, dar probabil m-ar omorî logistica și sistemul de clasificare; sunt tot felul de statistici, se pare că vreo 54% dintre cadourile primite de Crăciun sunt returnate sau schimbate, și sunt sigură că mulți sunt încă prea politicoși și preferă să le-arunce mai aproape, în pod, garaj sau debara. În fiecare an, lumea noastră returnează cadouri în valoare de zeci de miliarde de dolari și milioane de tone de nimicuri cu fundiță ajung la groapa de gunoi, dar nimeni nu pare să aibă curaj să oprească ciclul risipei, oameni suntem.


Of, creier cu dor de ducă, cum am ajuns aici, când voiam să zic fix de cadourile alea mici care mă bucură fără să mă-ndatoreze (cea mai inhalabilă bucurie din câte există, cred). A venit Livia la București și mi-a adus ceva mic și prețios, păstrat din decembrie, când ea și Răzvan au vizitat Porto (Răzvan a avut o expoziție de colaje volumetrice minunate la galeria Objectos Misturados).

Rezumat despre cadoul primit: magazin mic portughez cu artă mică asiatică, mini-fanzine (4,5 x 5,5 cm) la borcan, amintit de Ramona, plătit + băgat mâna-n borcanul plin + ales fanzin misterios + pus deoparte + adus Ramonei la București peste 3 luni.

Arată cum arată, are o poveste, spune o poveste, o iubesc, noi când facem un festival de fanzine? :))


PS: Și nu uitați, copii: when in doubt, go small, get a gift card or an honest box of nothing. Nu vă luați după ce ziceau indienii lui Mauss, n-o să fiți Quelsemi. 


Continue Reading

Despre povești mici care cresc oameni mari


„Alice (din Țara Minunilor) se plictisește lângă sora ei care citește, trage cu ochiul în cartea ei, dar pentru că nu vede imagini sau linii de dialog, se-ntreabă înainte s-adoarmă: ce rost are o carte fără poze sau dialoguri?”

Așa a început ieri Florin Bican (cred că e traducătorul meu preferat acum și, totodată, unul dintre scriitorii de care-mi place mult) moderarea unei discuții despre cărțile ilustrate pentru copii care au mai puțin de 1000 de cuvinte și pot fi citite de la un capăt la altul în mai puțin de 20 de minute.


Mini-Doza de Grandoare a adus împreună editori de carte (au fost prezenți reprezentanți ai editurilor Art / Arthur, Nemira / Nemi, TREI / Pandora M, Vellant, Cartea Copiilor), alături de scriitori de carte pentru copii (printre speakeri: Adina Rosetti), ilustratori (speaker: Livia Coloji), designeri (Dinu Dumbrăvician și Adelina Butnaru de la Faber Studio / Tzim Tzum Books), în fața unui public format din artiști, scriitori, redactori, activiști pentru alfabetizare și educație și alte câteva persoane semi-off-topic, interesate de publishing-ul pentru copii, printre care hop și subsemnata.


Un exercițiu un pic dificil pentru personalitatea mea single-tasking a fost ascultarea conferinței în română – de la o oarecare depărtare, și în engleză – de la o oarecare apropiere (din politețe pentru oaspetele din SUA). Dar chiar și-așa am reușit să notez câteva lucruri receptate dinspre masa invitaților, le las aici ca food for thought:


Brandi Bates (fondatoare Citim Împreună România, de 4 ani citește săptămânal copiilor care vin de bună voie și nesiliți de nimeni să asculte povești la biblioteca comunitară pe care a crescut-o în Lupeni, un orășel de pe Valea Jiului):

● 80% din piața de carte pentru copii din România e reprezentată de cărțile traduse.
Foarte multe cărți au traduceri foarte slabe: traducerile proaste nu respectă inteligența copiilor.

● E ideală o dietă echilibrată: povești crescute și publicate local, consumate alături de cele din cărțile importate.

Raising readers: Dacă vrei să crești un cititor, trebuie să începi prin a-i citi cel puțin 20 de minute pe zi, în fiecare zi, din prima lui zi de viață. Citește-i din cărți de bucate, de pe bloguri sau de pe site-urile cu știri oribile, dar pe un ton pozitiv :)) (în primii 3 ani). Apoi, din cărți de povești. Pentru un copil care știe deja că iubește cărțile (ascultate), cititul și mersul la școală vor fi activități mai ușor de adoptat (deși ce citește un copil când învață să citească în sistemul nostru de învățământ e o cu totul altă poveste…).

Adina Rosetti (scriitoare):

● Ca autor pentru copii, nu scrii pentru tine, clar scrii pentru alții: scrii cu copilul în minte, scrii cu copilul în tine, scrii cu gândul să-l apropii pe copil de carte, de cărți, de literatură, în general.

Catch-22: Nu știu dacă în țara noastră nu sunt cititori pentru că nu sunt librării sau nu sunt librării pentru că nu sunt cititori.

● Mie-mi place foarte mult o frază pe care o găsim de multe ori în descrierile scriitorilor: după o lungă enumerare de joburi dintre cele mai diverse, la un moment dat apare și mă termină – „și din anul cutare s-a dedicat definitiv scrisului”. Și eu mă întreb: care e secretul? Cum a reușit să facă switch-ul și să se dedice definitiv scrisului?

Livia Coloji (ilustratoare):

● Nu avem școli pregătite pentru a educa ilustratori de carte. În Facultățile de Arte, ilustrația e văzută ca „artă minoră”, iar când termini o astfel de facultate, te trezești că ții în mână o cheie franceză pentru lucrul în mecanică fină. Așa c-o mai iei o dată de la capăt cu învățatul, peste ce-ai învățat la școală.


Scurt, la obiect și nesurprinzător: aproape tot ce se trimite pentru grupa de vârstă 0-6 ani e de nepublicat (Florin Bican e și membru al juriului Trofeului Arthur).

Un exemplu scos din buzunarele povestitorului nostru moderator nu are nevoie de introducere sau de alte explicații, poate doar de-un litru de agheasmă de la dumnezeul scrisului, fiți atenți, poezie:


Cucu și Păsărica

de Cristina Mariana Bălășoiu

Cântă cucu în livadă,
Păsărica vrea s-o vadă.
Cântă cucu, n-ai ce-i face,
Păsărica nu-i dă pace.

Cântă cucu pe-o rămurea,
Păsărica enerva,
Razele soarelui, în cuibul ei da,
Locul îl încălzea.

Sta încinsă zi de zi,
Și-apoi cucu-și aminti
Un cântecel de la sate –
Păsărica da din coate.

A apucat-o un jucat
Și de cuib a uitat.
Cântă cucu mai cu zor,
Păsărica o luă-n zbor.


Am mai găsit una aici.


Cătălina Ulrich, conferențiar la Facultatea de Științe ale Educației, Universitatea din București

● În drum spre întâlnire, am intrat în librăriile din centru care erau deschise (două aveau program până la ora 13:00) și am răsfoit câteva cărți noi de pe rafturile dedicate copiilor. Există o neutralitate a subiectelor abordate de cărțile pentru copii mici: toate par să fie în continuare doar despre numere, culori și animale, mama și puiul. Ori ar trebui să mai discutăm cu ei și despre lumea pe care o văd zi de zi, despre gen, despre viața în familie și-n afara ei, despre lumea în care cresc, de fapt.

Multe titluri sunt respingătoare prin sofisticare, prin complexitate inutilă, atât ca grafică, cât și ca text. Am descoperit că există inclusiv un ghid al bunelor maniere pentru copii foarte mici…


Părinți în fața cărților ilustrate:

„De banii ăștia iau o carte sau chiar două cu mai multe cuvinte.”

Florin Bican: O carte cu mai multe ilustrații se poate citi de mai multe ori decât una cu mai mult text. E refolosibilă. 


Dinu Dumbrăvician (designer de carte, Faber Studio; creatură creatoare creativă la Tzim Tzum Books)

● Despre Tzim Tzum Books: nu cred că suntem o editură adevărată, avem doar o carte.  Ne propunem oricum să fim mici și subversivi, cu speranța că lucrul ăsta n-o să ni se dovedească fatal.

● O precizare importantă: o carte nu e alcătuită doar din text și ilustrație. E nevoie de profesioniști care să aibă o viziune închegată, integrată asupra obiectului-carte. Fiecare are limbajul lui – autorul comunică prin cuvinte, ilustratorul vorbește prin imagini, iar un designer stăpânește limba materialelor, a literei, a tiparului, a tuturor detaliilor care transformă povestea într-o carte propriu-zisă (… frumoasă). Un specialist în DTP nu ia decizii, treaba lui e să aplice decizii, dar pentru ca acestea să existe și să fie asumate, editurile trebuie să colaboreze cu designeri de carte pricepuți.

Livia a adunat autografe de la toată echipa care-a adus pe lume Sfaturi pentru fetițe 



Continue Reading

Bucurii de dat mai departe


Vineri, la librărie, Vlad (vesel):

– Azi iar am făcut un client să plângă!

– Dacă nu tu, atunci cine…

– I-am arătat Lupii!

Și anume The Wolves of Currumpaw, de William Grill, care-a luat Bologna Ragazzi Award anul trecut și e, practic, o sugativă de dragoste și lacrimi.


Cum zicea cineva pe internet: uneori găsești cărți care umplu goluri din tine despre care habar n-aveai că le porți. Vlad e genul ăsta de om care te ajută să găsești cărțile de care nici nu știi că ai nevoie-n viața ta, e spiritistul perfect, pentru că practicile lui (o)culte intermediază povești de dragoste nemuritoare între oameni și secretele dintre coperte.

O să tot pun firimituri din întâlnirile noastre pe aici, dar, până la următoarea, recomand ascultarea episodului Pe Bune #22, în care Andreea vorbește cu Vlad despre vocația de librar, despre bucuria de-a da descoperirile mai departe, despre Anthony Frost, durerea renunțărilor și emoțiile (re)începutului. Dac-am avea câte-un Vlad în fiecare oraș din țară, camerele din casele și inimile noastre ar fi mai luminoase, dar, cum nu avem decât unul, să ne bucurăm de el cât putem:


Dacă vreți să-l vizitați, îl găsiți povestind despre cărți de luni până sâmbătă la Cărturești & Friends, pe Edgar Quinet 9, în București.



Continue Reading

Doza zilnică: Sens


Când nici nu știi că-ți cauți niște sens și dai peste el la colțul străzii:


Și tot azi am dat și peste bookmarkul ăsta motivațional, la colț de browser:

“You’re a depressing assemblage of pop culture influences and cancelled emotions, driven by the sputtering engine of only the most banal form of capitalism. You spend your life feeling as you’re perpetually on the brink of being obsolete – whether it’s labour market obsolence or cultural unhipness.”

JPod, Douglas Coupland



Continue Reading

Doza zilnică: pisici, căței, dragoste tradițională și alte bucate


Azi am ieșit la plimbare prin cartier și-am văzut:

O doamnă care hrănea 20+ de pisici grăsane la intrarea în Parcul Național ↓

Un cățel cu roți (și mi-am dat seama că o nouă categorie de cei-mai-buni-oameni ar fi și asta – a persoanelor care au grijă de animale imperfecte) ↓

Un băiat a aruncat un buchet de lalele pe gheața murdară ↓

Cel mai mare cuplu tradițional din pâine: el are un buchet de spice, ea are gâtul rupt ↓

Hello, is it me you’re looking for? ↓

În sfârșit, un roman printre toți dacii. A trecut prin Britannia și s-a oprit aici, să facă mici ↓

Ne-am așezat la masă lângă o familie necunoscută. Bunicul lor a tras cu ochiu’-n caserola mea și m-a mustrat șoptit că arunc jumate din banii dați pe ei, dacă nu le mănânc capul. Bunica a făcut un dezacord și fata a corectat-o apăsat. A fost liniște un minut și-am putut să-nțelegem versurile unei lăutărești scurse din boxele afumate din spate: foaie verde, solzi de pește / un părinte poate crește / 7, 8 copii sau 10 / unu’ pe altu’ se lasă / și de părinți nu le pasă ↓

Sfânta Treime cu porc ↓

Am sorbit zmeurată din păhărele atinse pe gură de multe degete străine și-a durat un pic până m-am prins că murata nu e zeamă de murături, ci de mure ↓

Daea ar fi fost fericit aici ↓

M-am mai uitat o dată-n jos, pe sub fum ↓

Și o dată-n sus, peste fum ↓


Și gata.


Continue Reading