Cum am trecut prin 2016

 

Am citit o grămadă de articole despre 2016le din viețile altora, cu succese și eșecuri, cu laude și confesiuni, lecții și regrete, na, cu ce-a rămas fiecare după încă 12 luni de trăit pe fața Pământului. Și-am început și eu să-mi fac recensământul în gând, să-mi amintesc cum a trecut anul peste și pe sub și prin mine (ca Iisusul scris pe peretele din spatele Teatrului Odeon).

Trăgând linie (nu ca Mutu), estimez că pentru mine ăsta a fost anul cu cea mai mare poftă de-nvățat dintre toți de pân-acum. Mi-am zis c-o fi comportament de ajun de 30 de ani, să îndes tot ce n-am făcut, n-am citit, n-am văzut, n-am ascultat, pe ultima sută de metri, ca să nu miros a naftalină când pășesc pe-acolo, prin deceniul meu nou.

Pe scurt (haha, n-o să credeți, dar se poate și mai lung de-atât), cu de toate:

În ianuarie, mi-a plăcut mult speech-ul Tarei Skurtu de la Creative Mornings, un eveniment global organizat lunar și în București, de 3 ani încoace, de o mână de oameni dragi (gazdele-s Andreea Vrabie și Cristi Lupșa). M-a făcut să vreau să citesc mai multă poezie.
Tot în ianuarie, ședințele Asociației Visual Playground (al cărei membru co-fondator je suis) se încărcau cu planuri de plănuit și lucruri de lucrat, dar măreția lor încă nu era conștientizată pe bune de nici unul dintre noi.

În februarie am făcut stânga-dreapta-mprejur prin Malta. O săptămână care m-a bucurat, dar nu de tot, cam așa.


În martie am răspuns la prea multe mail-uri ca să pot să-mi amintesc și altceva. Pentru că la începutul lunii am lansat înscrierile la Visual Playground 2016 (școală alternativă de graphic design și ilustrație). Echipa noastră a evaluat 120 de aplicații cu ajutorul unui sistem de notare complex, pus la punct de Rareș, maestrul Excelului, iar pentru jurizarea finală (selectarea celor 24 de participanți) l-am avut lângă noi pe Ovidiu Hrin. Extraordinar om.
În campania de promovare am trimis chiar și scrisori personalizate șefilor de agenții, să-și trimită arții și graphic designerii la cele 10 zile de școală.

În aprilie mi-am zis că am nevoie să învăț cum să nu mai fac implozie când nu pot să demonstrez că am dreptate. Așa că m-am înscris la Atelierul de Argumentare ținut de debaterul David Moscovici. 5 duminici petrecute cu oameni din afara bulei mele, cu luptat cu frica de penibil și vorbit în public, total în afara zonei de confort, dar hei, am încheiat ședințele cu mai mult curaj. Și, bineînțeles, cu ocazia asta, mi-am dat seama cât de mult ne-au lipsit / ne lipsesc dezbaterile din școli (de ce nu înlocuim temele pentru acasă cu dezbateri nici în 2016?).

Între 7 și 17 aprilie, am trăit cumva afară din corpul meu. Pentru că lucrurile alea nu mi se puteau întâmpla mie. Să-i văd și să-i ascult pe câțiva dintre cei mai mișto artiști din țară și din lume la cele 2 conferințe organizate de noi la care au asistat sute de oameni, la 10 zile de workshop-uri intense, cu desenat și plâns la workshop-ul și speech-ul lui Dan Perjovschi, dorit reconversie profesională la workshop-ul despre fonturi și typography al lui Ray Bobar, revelații la prezentarea lui Hrin, observat și bucurat de prieteniile proaspete dintre participanți la workshop-ul super interactiv al băieților de la BLAU, tăvălit pe jos (la propriu) de râs la experimentele lui Jonathan Calugi, minunat la inside joke-urile răsărite între studenți și Guillermo Ortego, povești în Energiea și Control cu Timothy, Lauren Hom, Karolis Strautniekas, fredonat „Unde dragoste nu e, nimic nu e” și împărțit vin din damigiană cu ei (dovadă), murdărit teniși cu cerneală tipografică la Fabrik, atașat foarte tare de echipa mea. Ce vis.

În mai i-am cunoscut în sfârșit pe Balamuci: Răzvan Cornici, Livia Coloji și Ana Kun. Care-mi erau deja dragi după ani de discuții pe mail și la telefon.
Tot în mai am mers și la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, care, deși n-aș fi crezut vreodată, a fost chiar cu emoții.


Apoi am primit niște șuturi serioase de la ANAF, cu care Cristi s-a luptat toată vara, până s-a făcut dreptate. Pentru că nu credeam c-o să se rezolve vreodată, am început să mă gândesc cu disperare la soluții și singura pe care am găsit-o a fost să încerc să-mi deschid eu o firmă pe care să funcționăm în continuare. To be continued.

A urmat singura vară în care n-am ajuns la mare din ultimii ani.

În iunie, David Sedaris a venit să vorbește drăguț la București și am fost să-l ascult, la invitația editurii Publica.
Apoi am urcat într-o zi pe Jepii Mari, unde era să mor căzând în prăpastie, rupându-mi picioarele, mâncată de urs sau într-un accident de mașină condusă de cineva care ne-a luat la autostop să coborâm serpentinele cu viteză prin cea mai deasă ceață.

În iulie am început frumos, cu o supărare: n-am putut să recuperăm 11 pânze mari cu lucrările lui Vali Petridean de la Terasa Monteoru. N-o să uit niciodată cât de agresivi și ignoranți au fost angajații de acolo.
Apoi am fost pentru prima dată la Slănic Prahova și a fost așa. Și-am mai plecat încă 5 zile și mai departe, prin țară, să ne mai aerisim Bucureștiul din noi. Am dormit în prima noapte la Turda într-o pensiune în care ne-am scărpinat pân-a-nceput să cânte cocoșul la fereastra noastră, apoi ne-am dat cu barca prin salină. Am ajuns la Electric Castle, unde țintisem doar concertul Sigur Ros, pe care nu l-am simțit deloc cum mă așteptam, așa că am decis că m-a dezamăgit. A doua zi ne-am oprit prin Grădina Botanică din Cluj, apoi am plecat spre Padiș și, după cel mai bolovănos-distrugător drum din Univers, am reușit să ne cazăm la o pensiune pustie, fără semnal, unde, pentru câteva ore, am avut senzația că locuiește însuși Norman Bates. Am supraviețuit și-am continuat traseul cu vizite la cascade, ghețari, peșteri și gata, acasă.


În august, după zbateri și drumuri și bătăi de cap, după învățat un pic de contabilitate primară, citit romane despre legi fiscale și taxe și finanțări (semi)rambursabile, am primit certificatul de înregistrare pentru prima mea firmă. 16 august 2016, a day to remember.

La sfârșitul lunii, mi-am petrecut un weekend la cursul de creative writing al Tarei, în redacția DoR, unde a fost așa.
Și am vizitat și Castelul Cantacuzino, într-o excursie de-o zi la Bușteni. Expoziția Van Gogh era o făcătură, n-aș mai crede nimic din ce se organizează acolo.


Am început septembrie cu încă o tură de frică de urși și lupi și șerpi și gângănii și tot ce mai umblă sau se târăște pe un munte. Am urcat la cabana Piatra Mare prin Canionul 7 Scări, unde mi-a fost un pic răuț de înălțime și de trepte umede și de oamenii care puteau să-mi cadă-n cap să mă strivească în cascadă printre stânci kaput. Am reușit s-ajung vie să mă joc cu măgarii prăfuiți adorabili, să mă hlizesc în paturile foșnitoare din camera comună, ascultând bancurile munțomanilor, să mănânc ouă ochiuri și la cină și la micul dejun, să mă uit la lume de sus și-apoi să mă plâng tooooot drumul la întoarcere că nu mai vreau și nu mai pot. S-ar putea să mai vreau și să mai pot, ce să zic acum.

La mijlocul lunii mi s-a pus pata pe singurul program masteral la care mă tot gândeam de câteva luni, dar nu îndrăznisem. Am aplicat, am tremurat la interviul de admitere cu viitorii profesori, am intrat și în seara aia m-am plimbat cu metroul plângând puțin de bucurie. Apoi le-am ademenit pe calea mea pe încă două ființe dragi care-mi sunt acum colege. Ea și ea.

Ultimul weekend din lună mi l-am petrecut cu echipa Visual Playground și 21 de participanți, la sediul Fabrik, unde s-a lăsat iar cu un pachet de revelații despre cum se fac cele mai frumoase cărți și nu numai.
Și-n ultima joi din lună am organizat un mic event de caligrafie cu cretă la Expirat, cu Sorin și cu Mura, un cuplu artistic super hardworking și mișto.

În octombrie, cursuri în 4 seri din săptămână. Iar facem o mișcare extrem de mișto cu Visual Playground: workshop-uri cu ilustratoarele americane Wendy MacNaughton și Carson Ellis. Iar am senzația că eu nu-s eu, ce se întâmplă aici, cum am reușit asta. Cu ajutorul DoR și Power of Storytelling, normal. La mijlocul lunii chiulesc de la un curs (sorry, Bogdan; merci, Mimo) ca să-l ascult pe Colin Meloy de la Decemberists la Power of Story. Piele de găină all over. A doua zi, obișnuitul râs cu plâns, dragoste eternă pentru Jon Mooallem (vai, cum povestește băiatul ăsta, citiți-l pe oriunde-l găsiți), Chris Jones (zeul care m-a lăsat cu un nod în gât), Caroline Paul, Carson din nou.


Noiembrie-mi mai aduce o admitere-n spate, la un curs de graphic și web design (oare nu era normal să mă molipsesc, după lunile de dinainte?), la Dev Academy.

Pe 9, primul eveniment la care am participat ca artist rep / agent de ilustratori. Titulatură asumată odată cu firma proprie, firmă transformată în agenție de ilustratori: Studio RECEPTOR se numește și în 2017 o să mă concentrez destul de mult pe el. Pe www.studioreceptor.ro am publicat și primii artiști al căror agent încep să fiu (work in progress, mai adaug). Am și pagină de Facebook și Insta, urmează să fie populate de conținut artistic, desigur.

Pe 16 am reluat obiceiul apreciat de cei care mi-au făcut observație că am făcut o pauză prea mare (de 8 luni): newsletterul despre artă și artiști și chestii bune de pe internetul meu. Puteți să vedeți scrisorile trecute aici și, dacă vă plac, să apăsați pe butonul ăla de sus: join our mailing list.

În decembrie s-a confirmat: Visual Playground a primit finanțare AFCN. Ne-am bucurat iar ca și când ar fi ireal, dar sperăm să fie totuși foarte real și să facem un VP 2017 like no other.
Luna asta a fost epuizantă până la sânge, am început noi proiecte (dar le povestesc după ce se termină cu bine), Colorhood.com a depășit 500 de ilustrații de la artiști români (curatoriate de mine și de Cristi), am livrat cele mai multe printuri din toată existența galeriei, am participat la Made in RO, încă am energie și bucurie să povestesc despre fiecare în parte (și cred că mă mai ține ceva), urmează să fac rapoartele și să văd cum stăm pe hârtie, că sustenabili tot nu suntem, nici după atâția ani.


Pe 12 decembrie i-am cerut internetului să mă ajute la o temă pentru facultate, pe care îmi propun s-o concretizez într-o cercetare / expoziție / publicație la un moment dat. Pe contul de Instagram @artadinscara, adun fotografii cu tablouri și instalații pseudo-artistice din scările de bloc din România. Pe mail (artadinscara@gmail.com) am primit o mulțime de fotografii, cele mai multe totuși nu se încadrează, că-s cu plante și icoane, dar aleg dintre ele și le public pe cele mai relevante. Mi-am propus să depășesc 200 de followers la împlinirea primei luni de postări, mă apropii.


Nu, n-am terminat.
Doar câteva mini-liste cu ce mi-a plăcut mai mult și mai mult în 2016 și nu vreau să uit:

7 Seriale (din mai multe decât aș fi vrut): Horace and Pete (Buscemi și Louis CK – incredibil de deprimanți și minunați), Black Mirror (episoadele 4, 5, 6 încă mă bântuie), Stranger Things (neașteptat de drăguț), The Night Of (anatomia unei transformări, foarte bun), Westworld (iarăși dileme morale), Mr. Robot (hackeri și paranoia), Master of None (m-a convins să-mi placă de Aziz).

7 Filme (din mai puține decât aș fi vrut): Hunt for the wilderpeople (majestical, Skux life, adorabil), The Lobster (iarăși distopie, mi-a plăcut, nu mai ziceți că-i de hipsteri), Zootopia (excelentă animație, cu niște referințe discrete mișto), Fuocoammare (mi-a rupt inima), Sieranevada (o Românie într-un apartament de bloc), The Big Short (Christian Bale, geniu desculț), Mary and Max (animația e din 2009, dar aș zice că e filmul meu preferat din toate timpurile).

7 Cărți (din vreo 25 terminate): „Umilirea publică în epoca internetului, de Jon Ronson (context is king, m-am făcut cu o mare fobie în timp ce-o citeam); „Eu o să vorbește drăguț cândva, de David Sedaris (funny și adorabil); „Medgidia, orașul de apoi, de Cristian Teodorescu (mi-a făcut poftă de istorie, ce povestitor); „Trado/Gravitație/Floarea de Menghină, de Svetlana Cârstean (poezii cu nod în gât); „Interior Zero, de Lavinia Braniște (în rând cu lumea cititoare); „Nu cred în sfârșitul lumii, de Antoaneta Ralian (antologie de Marius Chivu, memorii culese, notițe ale traducătoarei care a murit în 2016 și de care eu m-am atașat subiectiv – pentru că a trăit în orașul meu natal și pentru că într-o altă viață aș fi putut fi ea); „Feminist(ă), feminiști”, de Chimamanda Ngozi Adichie (în 2016 am început să conștientizez mai bine niște tradiții autohtone revoltătoare; e o carte mică, dar ar trebui s-ajungă în buzunarele tuturor. Sau măcar să-i ascultați Ted Talk-ul).

7 Albume: Moderat – III | M83 – Junk | Justice – Woman | The Kills – Ash and Ice | Glass Animals – How to be a human being | Metronomy – Summer 08 | Haelos – Full Circle

La muzică mai fac o oprire. Pentru că de câțiva ani tot pigulesc piesă cu piesă pentru playlist-urile sezoniere ascultate la Origo (și din 2016 sunt chiar selector cu contract), de sărbători am făcut și un mixtape cu cele mai ascultate (de mine) 215 din 2016 (bine, am trișat cu 10 dintre ele, care apăruseră la final de 2015, n-am putut să mă abțin).

Doar pe primele 50 le-am aranjat într-un fel de top, după cât de des am apăsat repeat.
Observații:
– există 4 intrări românești, care mi-au plăcut prea mult (Karpov not Kasparov, Golan, Omelette, Moonlight Breakfast);
– doi artiști și-au schimbat numele de scenă în 2016 (Chet Faker a devenit Nick Murphy, Chinawoman a devenit Michelle Gurevich);
– sunt și câteva coveruri minunate (SOS de la Abba cântat de Portishead, Stand by me – Florence + The Machine, Everybody’s got to learn sometime – Beach House, The Moth – Les Deux Love Orchestra);
– am inclus mai multe piese de la aceleași trupe / aceiași artiști (pentru că n-ai cum să alegi una singură de pe albumele Moderat sau M83, marile obsesii ale anului);
– playlist-ul e o salată de boeuf cu multe stiluri, treceri bruște de la dansuri electrocutate la melancolii profunde și-napoi, ca-n veață.

Enjoy și dați mai departe:

 

Continue Reading

Leandru și mușcate

 

Pentru că am ajuns la acest master care-mi place chiar foarte mult, e posibil să mai vizitez din când în când și blogul ăsta cu pânză de păianjen pe la colțuri.

Zilele trecute, citind despre Muzeul Țăranului Român, unde se ține cursul de Politici și Discursuri Muzeale în fiecare seară de joi, am dat peste turul virtual al unei expoziții din 2012:

„Cei din lume fără nume”

Expoziția, curatoriată de Lila Passima și Cosmin Manolache, a fost (și rămâne încă, prin turul virtual) „un exercițiu de rememorare dedicat femeilor epocii Ceaușescu, experiențelor, traumelor şi durerii lor, luptei, victoriei şi înfrângerii, libertăţii lor de decizie asupra propriei vieţi.”

Intru pe site – politicapronatalista.iiccr.ro – și încep să mă uit în jur, în spațiul de locuit mă zgâiesc la mileuri și bibelouri, apoi pornesc televizorul Telecolor și începe „Decrețeii”, de Florin Iepan.

Mă ascund într-o pătură pe scaunul de birou și, după 67 de minute, văd monitorul în ceață.

Beau un pahar cu apă.

Mă plimb prin zona celor 23 de ani de politică pronatalistă, ajung la materialele de propagandă, cărți și reviste (pot fi răsfoite online), și rezum un iad ai cărui fani se bat pe umăr chiar zilele astea, printre inițiatorii și susținătorii Coaliției pentru Familie, printre membrii asociațiilor pro-vita și în rândul credincioșilor habotnici: interzicerea avortului, sabotarea inițiativelor de educație sexuală, refuzul promovării mijloacelor de contracepție modernă, știți voi. Alte vremuri, alte interese, aceeași ignoranță malefică.

Trag cu ochiul prin cabinetul medical, la masa de ginecologie, citesc un document care descrie oficial moartea unei femei de 32 de ani, una dintre cele 10.000 care și-au pierdut viața în urma avorturilor provocate prin disperatele metode DIY. Văd un ghiveci și ajung în spațiul unde sunt expuse câteva simboluri ale metodelor abortive:

„agenţi chimici în irigații intrauterine sau vaginale, sonde prin care se introducea ser fiziologic, oţet, spirt sau direct tulpini sau frunze de leandru, de muşcată, băi fierbinţi prin care se caută ca o vasodilatație loco-regională să producă hemoragie şi decolarea oului, eforturi fizice sau traumatisme, manopere directe pentru decolarea sau perforarea uterului cu fusuri şi andrele de diverse dimensiuni”.

Documentul în care sunt descrise metodele e cel mai dificil de parcurs.

Închei turul expoziției cu: unde erau toți soții și nesoții, când femeile pe care le fecundaseră treceau prin chinuri groaznice? De ce istoria predată la școală pune accent pe povești idealiste antice și medievale, pe domnitori viteji și pe bătălii cu săbii, și nu pe istoria apropiată, ale cărei urmări se resimt și azi?  (Îmi amintesc cum erau tratate ultimele capitole din manualul de istorie în liceu, știu cum speram cu toții să ne pice ceva de dinainte de 1945 la teze și la Bac. Pentru că nici măcar nu citiserăm ce-a fost după, ne mulțumeam cu lasă, că doar am mai auzit povești de pe la bunici, oricum nu-s subiecte de examen.) Cum e posibil să existe nostalgie pentru perioada aia? (Nu e posibil, știu, e nostalgia pentru copilărie și tinerețe interpretată și transmisă greșit de consumatorii de member berries.)

_
Featured photo: © Caterina Neri
Și o recomandare: prima platformă de educație sexuală în format video din România – Sexul vs Barza.

Continue Reading

Firimituri – Octombrie 2016

***

Cina de luni: dilemele morale ale lui Piaget, decentralizare și esențialism. I love this man și abia am început.

***

“Q: What is poetry? 5yo: Taking pictures.” Yes, a poem can be as simple as a picture. (Tara @ POS)

***

Ziua în care: am luat primul meu 10 la negocieri irl, mi-a plăcut o postare de pe pagina lui Fuego, mi-am luat 3 paltoane noi.

***

“the gender neutral term for sugar daddy is glucose guardian”

***

“Feel like no one says “This is why we can’t have nice things” anymore. It’s been that long since we had nice things, I guess.” – Jon Mooallem

***

Un test de 6 ore, o noapte care s-a autoinvitat la prânz, o triplă ruptură de inimă cu Fuocoammare.

***

Tocmai am emis prima factură cu datele primei mele firme. Adulthood, here I am.

***

“The oleander is the official flower of Hiroshima because it was the first to bloom again after the explosion of the atomic bomb in 1945.”

***

I’m like the worst mother of plants in the world, I guess. But if they don’t cry out when they’re thirsty, what am I to do.

***

“Trenul staționează în direcția Preciziei.” He made a funny, sunt singura care a râs în tot metroul, ce ciudată.

***

Medgidia, orașul de apoi:

***

Young children are terrible at hiding and psychologists have a new theory why.

***

Aproape am ațipit, dar mă gândeam la gânduri și mi-am dat seama că duminică l-am încurcat pe Salinger cu Cortazar.

***

Mi se pare normal ca noua mea trupă preferată să se intituleze Death and Vanilla.

***

“Parmezanul e singurul care nu m-a dezamăgit în viața asta.” Overheard in our kitchen.

***

Débarrasseur-ul din barul de cartier de lângă facultate:

***

Mezinul familiei P., supărat, către fratele lui mai mare: „David, ești un urât și un sexy!”

***

Să explice cineva conjugarea verbului „a lua” unui străin. Și unui român.

***

 

Continue Reading

După blocurile gri…

…stă Șerban Savu și pictează.

Serban Savu
Șerban Savu (b. 1978), ‘Pleasant Chat’, 2010, oil on canvas, 35 x 45 cm

 

Foto © Galeria Plan B

Din când în când, trag cu ochiul din balcon, peste stradă, în curtea vecinilor, spre stația de autobuz sau în spatele blocului: adevărurile și adevărații pictați de Serban Savu au puteri sinestezice, uneori te-amețesc cu miros de mici arși pe-un grătar improvizat, cu iz de carburanți sau de iarbă verde, proaspăt tăiată, alteori nu știi de unde se-aud brusc râsete și muzici, zaruri, tunete sau motoare.

Îmi place mult ‘Pleasant Chat’, încă mai există garaje din astea ascunse prin cartiere, deși nu știu câte-și mai îndeplinesc funcția inițială – cele pe care le mai văd deschise au fost reconvertite-n magazii cu de toate, boxe supraterane cu tot ce nu le mai încape oamenilor prin balcoane: cauciucuri de iarnă, borcane, truse de scule, bormașini și fierăstraie, mobilier cu abțibilduri din Beverly Hills pe care nu-l mai vor nici bunicile, săniuțe și biciclete, jucăriile copiilor crescuți mari și plecați de-acasă, găini-vampiri (Protecția Păsărilor ar fi trebuit să intervină în cazul ăla) și alte piese mai mult sau mai puțin vii din tezaurul familial, păstrate una lângă alta, una peste alta, pentru că cine știe.

 

Continue Reading

Firimituri – Septembrie 2016

***

Waterfall.

 

***

Filmulețe cu pisici în loop la televizorul de la Direcția Impozite și Taxe Locale. Măcar dacă s-ar uita la ele doamnele astea acre.

***

Umm.

 

***

Opriți troleul, eu cobor la prima să plâng de bucurie c-am intrat cu 10 la Master.

***

A venit toamna, plouă infernal, dansează frunzele, OAMENII DIN 311 TUȘESC PE NOTE DIN BOHEMIAN RHAPSODY.

***

Azi am mers și cu tramvaiul 41. În care locuiesc femeile de 40-60 de ani din oraș.

***

Beethoven – Egmont Overture. Am dat mai tare, să n-audă maică-mea mașina de spălat prin telefon. #duminica

***

 

Continue Reading

Butoane

 

“Living is a form of not being sure”, zicea Agnes de Mille, o dansatoare-coregrafă-jurnalistă despre care nu știam prea multe, dar de azi o să știu.

foto-piata-matache

Fotografia asta de acum 4 ani are mult not being sure în ea. E de pe vremea când așteptam încă pachete de la mama, care ajungeau duminica la Piața Matache, în genți frigorifice pe care nu puteam să le car până la metrou fără pauze din 10 în 10 metri. Tot atunci aveam și un film de test într-o cameră Smena pe care-o împrumutasem din cutia cu amintirile altcuiva. Mă oprisem să pozez un pepene crăpat dramatic pe trotuar când au apărut ei doi și mi-au făcut semn să le fac o poză. Am încercat să-mi redirecționez tremuratul din degete către genunchi (eram singură, cu aparatură pe mine), am apăsat pe buton, mi-au mulțumit, și-am plecat rapid fără să știu dacă s-o fi prins ceva de filmul meu (nu eram sigură dacă aparatul era deschis, dacă mai aveam poziții, dacă setările pe care le făcusem pentru pepene erau bune și pentru oameni). Opt luni mai târziu, după ce am developat filmul, i-am găsit.

Și tot revin la ea când nu sunt sigură dac-o să iasă ceva bun după ce apăs vreun buton, cu tremuratul redirecționat din degete către genunchi.

 

Continue Reading

Nu e numai despre poezii, dar ar putea fi

 

Am văzut-o prima dată pe Tara în una din rarele prea-dimineți din 2016le meu. Stăteam pe scaunul de la Elvira Popescu și, în timp ce-o ascultam și nu reușeam să-mi notez în capul adormit toate chestiile mișto cu care ne împușca, îmi mușcam buza de jos repetându-mi: de ce n-am avut și eu noroc să am un profesor așa la facultate. De ce de ce de ce. N-am întâlnit nici măcar unul în 5 ani de facultate care să iasă din tiparele plicticos / malefic / superficial / sictirit / răzbunător / indiferent.

Poate proful de meteorologie de la seminar să fi avut vreo șansă, dar nu era suficientă poezie în paginile lui despre nori și fronturi atmosferice. Then again, ce-am căutat eu la acea facultate? Nu știu, că n-am găsit.

Revin la Tara. CE BINE că există o înregistrare, sunt foarte fericită-n cap că pot să ascult din nou ce-a povestit atunci. Poate toată lumea:

Transcriu puțin din intro-ul ei, să rămână și scris, nu doar vorbit:

“Talking about language (…) is interesting because I’m about to describe something that describes something that can’t be described. And talking about the language of poetry is even trickier because poetry uses language to describe something that can’t possibly be said in words.”

 

“I think poetry has a logic of memory, I think it’s also like dreams and I think it’s a lot like calculus.”

 

“I think everyone likes poetry. Poetry is just a form of storytelling.”

Recunosc: până pe la 25 de ani, poezie însemna pentru mine fie o prețioșenie îmbrăcată-n rime boring, de recitat cu intonație la o serbare de sfârșit de trimestru-semestru-an (serbare? pff, ce iz de naftalină metafizică s-a împrăștiat pe-aici), fie chinul de-a învăța pe de rost ideile regurgitate de prin cărțile de comentarii, fie o asociere automată cu o jenă fizică față de profunzimi și sensibilități lame (aici e posibil să fi avut o contribuție semnificativă băiatul de care nu-mi plăcea în clasa a 7-a: tot insista să-mi strecoare în buzunarul lateral de la ghiozdan poezii copiate caligrafic pe pagini rupte de la mijlocul caietelor de matematică ― acum mi se pare aww, atunci era eww).

În fine, înapoi în zilele noastre, am lăsat-o mai moale cu hatereala când am dat peste câteva exemplare care mi-au pus la colț pfff-urile și eww-urile: pentru că da, despre asta era vorba ― “Poetry is just a form of storytelling”.

Și m-am bucurat cu țopăieli când am reușit să prind un loc la cursul de scris pe care l-a ținut Tara la sfârșitul lui august în redacția DoR. Curs la care, deși nu-s vreo spontană (doar car de-o viață l’esprit de l’escalier pe umeri), am reușit s-alerg câteva maratoane de idei și cuvinte, non-stop, timp de vreo 4-5 ore pe zi, fără să-mi dau duhul.

Câteva notițe:

“You can’t pass by something written in your language and not read it. Your brain reads it before you decide not to. You cannot forget reading.”

 

“Writing begins with taking in information. We are writing in our heads all the time.”

 

“I always write by hand. A new draft in Word is like a white frame, it looks too much like a finished product. Writing on paper just feels like taking notes. I don’t force myself into finishing it. It’s like playing around, it’s like a puzzle.”

 

“We recognize ourselves in the pictures where we’re babies, even if we don’t actually remember ourselves looking like that. But we believe we’re in them because we’re told so.”

 

“Open endings are good. Detailed doesn’t necessarily mean more words.”

 

“You can’t be objective, but you can look at language.”

 

“Translating is like baking. If you give the same piece to 5 different people, you’ll get 5 different results.”

E minunată Tara, nu scrie niciodată cu albastru și ascultă doar muzică fără cuvinte când are foaia în față (mai exact: Christopher Tignor – Meeting in a colored shadow), îi place mult Elizabeth Bishop, scrie des pe Twitter și prin ea am descoperit-o pe Andrea Cohen, las aici o poezie la care revin cel puțin o dată pe lună.

The Commitee weighs in

Și-ncă una (Silence), și-ncă una (Cloud Study).

 

Din fericire, o să mai țină chiar în weekendul 10-11 septembrie un curs de Writing from Memory la DoR (nu știu dacă mai sunt locuri, dar încercați) și tot ea o să fie unul dintre speakerii a-ma-zing de la Power of Storytelling, în octombrie (cea mai frumoasă conferință la care am fost vreodată).

 

Continue Reading

Firimituri – Iulie 2016

***

Lectura de sâmbătă:
Codurile CAEN Clasa 9609 – Alte activităţi de servicii n.c.a. Include: – activităţi de astrologie şi spiritism.
CAEN Clasa 9602 – Coafură şi alte activităţi de înfrumuseţare
Include: bărbierit şi aranjarea bărbii; Exclude: confecţionarea de peruci.

CAEN Clasa 9603 – Activităţi de pompe funebre şi similare
Include: înhumarea corpurilor umane sau de animale; Exclude: grădinărit în cimitire.

***

Omul, cât trăiește, învață. Am trăit și azi, deci am învățat ceva: “butt pepsi: Extreme liquid diarrhea. Sometimes carbonated.”

***

Înainte să moară într-un accident rutier, un băiat i-a scris unei prietene: „am să mă întorc sub formă de kefir”.

***

I need a week off. 60 years of Paris Review interviews:
theparisreview.org/interviews

***

O copertă de casetă audio cu Cher pe trotuar la Romană. O copertă de casetă audio cu Julio Iglesias pe trotuar la Muncii. În aceeași zi.

***

r/Showerthoughts Wish I were a little kid so I could take a long nap and everyone would just be proud of me.

***

De 2 ore la Registrul Comerțului. Stomacul meu nu e de acord cu acest nou început de adulthood.
Dar cel mai mult îmi place cum știu ei să numere: 1, 2, 3, 4, 5, 9, 7. Eu sunt 6 și mai aștept un pic.

***

Apucături de almost-breakdown: 8 cărți comandate cu banii pe care trebuia să-i păstrez pentru contabil. Acu’ să mă văd.

***

Cineva ascultă Pentru ea de la Animal X. Mor încet la refren: „Vreau decât să mă asculți”.

***

 

Continue Reading

Povești din taxi #3

Cel mai politicos taximetrist pe care l-am nimerit vreodată îmi cere voie să răspundă în timpul cursei la telefonul care-i cântă Tubular Bells înfundat, în buzunarul de la piept, ‘nțeles că puteți, nicio problemă. Îmi mulțumește și asist la o serie de incredibil, domnule, incredibil, apoi la primul semafor roșu mă-ntreabă brusc dacă-s credincioasă. Cel mai frumos răspuns care-mi iese e „nu neapărat”, așa că-ncepe să-mi povestească despre prietenul lui de la telefon care era la mormântul lui Arsenie Boca, unde a cărat după el o cutie cu un guguștiuc orb și nezburător, rămas în grija lui de-o lună. După ce s-a-nchinat și s-a aghezmuit, prietenul a revenit la mașină și, când s-o ia din loc, haț, îi zboară guguștiucul. După atâta timp, e ceva acolo, sigur e ceva.

 

Continue Reading

Corectori

Prima greșeală pe care mi-o amintesc e una pe care-o tot repetam pe la 3-4 ani și tata încerca să mă corecteze:
„A lu’ cine-i ciocolata?”
„A ta, dacă întrebi cum trebuie: a cui e ciocolata.”

Deși l-am acceptat cu greu în limba mea pe noul „cui”, mai întâi în formula de tranziție „a lu’ cui?”, am scăpat repede de apucăturile greșite și-am început să-i corectez și eu pe copiii și pe bunicii din jur.

În primii ani de școală, româna, engleza și franceza m-au amețit și m-au încântat cu toate regulile lor de scriere și pronunție mai mult sau mai puțin logice. Apoi, într-a X-a, am luat -9 la economie doar pentru că-ntr-o înșirare de proprietăți cu liniuță de la capăt turnasem puncte în loc de punct și virgulă.

Abia când am ajuns la facultate m-am ciocnit pentru prima dată de ceva ce nu întâlnisem în anii precedenți, pe băncile școlilor de-acasă: kilometri, tone, râuri și galaxii de greșeli de toate tipurile chiar în cărțile noilor mei profesori și pe foile cu notițe de la cursuri, xeroxate după originalele vreunui coleg conștiincios. Când învățam pentru examene, rețineam paragrafe întregi după dezacordurile pe care le înroșeam c-un marker gros.
Știu că-n anul 2 la Facultatea de Geografie făcusem și o hartă a greșelilor în funcție de originile practicanților:
– „decât” în loc de „doar” – folosit mai ales în sudul țării (epicentru: București);
– „a fii”, „a știi” etc. – număr problematic de i-uri, de obicei regăsit în comunicarea persoanelor din vestul țării;
– cratime alandala (lipsă, în plus, poziționate aiurea) – est;
– dezacorduri (ex. „ce-s cu astea”) – nord-est;
– acuzativ șchiop („care” în loc de „pe care”) – sud, vest, est, nord-est.

M-am angajat la un moment dat și, deși n-a fost prea bine pentru mine să-mi corectez șefii și colegii, nu m-am lăsat. Le-am încercuit, le-am tăiat, le-am subliniat, le-am deconspirat în timp real sau cu întârziere, apoi mi-am scris în CV „grammar aficionada” și m-am făcut copywriter, am fost antipatică pe termen scurt și pe termen lung, m-am despărțit de băieți doar pentru că nu știau să-mi scrie corect sms-uri. Dar, cu cât am corectat mai multe, cu atât s-au mobilizat și m-au invadat din mai multe direcții: cărți traduse în ultimii 10 ani, subtitrări (Veveriţa_bc, mă-nclin, te-am apreciat cu adevărat abia după ce m-au zgâriat pe ochi succesorii tăi), mail-uri de la clienți și oameni de comunicare, articole, afișe, pliante, firme luminoase, tag-uri și graffiti, burtiere TV, tooooot internetul.

Acum m-am r̶e̶s̶e̶m̶n̶a̶t̶ ̶liniștit, deși încă tocesc creioane pe paginile cărților cu care mă bag în pat. Mi-am dat seama că nici eu nu le știu pe toate și mai bine tac și-nvăț în continuare. Și, din când în când, dau un ochi de ajutor pe unde e nevoie și-s invitată: săptămâna trecută am ocupat un scaun de CorecDoR în redacția Decât o Revistă. N-am apucat să citesc toate cele 240 de pagini, dar sper să puneți mâna pe numărul 24 zilele viitoare, e preferatul meu de pân-acum.

PS: După corectura din redacție, mă-ntorceam spre casă și-am văzut-o în viteză pe Mihai Bravu, mare, colorată, izbitoare: PATSIERIE (panou de semnalizare de 6×1 m).

Referință: Newletterul Decât o Revistă, 27 mai 2016

Continue Reading