Firimituri – Iunie 2015

***

La Spitalul de Ortopedie, o poți suna pentru o programare pe Domnișoara Piciorea.

***

La Observator:
Steaua asta trăiește puțin, doar vreo 60 de milioane de ani, mai puțin și decât Tânăr și Neliniștit.
Cum știi c-ai ajuns la capătul Sistemului Solar? Că acolo nu sunt indicatoare puse de primărie, din alea cu “Doamne ajută”.
Cât trebuie să mergi ca să ajungi la marginea Sistemului Solar? Cu mașina, doar 6 milioane de ani.
Tocmai ne-a arătat Centrul Vechi al galaxiei noastre. Soarele nostru e-n Ferentari. Râd cu lacrimi.

***

De ce-ai face așa ceva? Mi se pare foarte bun, oricum: yournameingum.com

***

The world is a hellish place, and bad writing is destroying the quality of our suffering. – Tom Waits

***

RT “Shadows are just smaller nights.”

***

Sofi se plimbă cu o pereche de ochelari de John Lennon pe nas: „Sofi, tu ai auzit de Beatles?” „Dar tu ai auzit de Sore??”

***

Mauerbauertraurigkeit – the inexplicable urge to push people away, even close friends. dictionaryofobscuresorrows.com

***

“Paaaaa! Paaaa, metrouleee! Să mai vii pe la noi! Mult, mult, mult noroc!” 2 fetițe mici, mici, pe peronul de la Dristor

***

A moment of silence for everything I have to do but am not doing.

***

Ardelenii au cele mai funny înjurături, parcă abia aștepți să se enerveze unul și să-ți șoptească suav „F*tă-i Ponta în buric!”.

***

Scaunul ăsta-mi provoacă arsuri de gradul 2, un copil cântă Jingle Bells cu voce de chipmunk, Vonnegut visează clătite cu gust de lână. #311

***

7:55: mă gândesc să agit iaurtul. Uit că n-are capac. Pictez laptop, hard, mouse, birou, parchet. Sunt supărată pe iaurt, nu-l mai mănânc.

***

Viața ca-n filme egal să te trânteşti încălțat pe canapea/în pat.

***

Matei Voievod: dintr-un taxi care merge ca vântul se aude Cătălin Crișan plângând la maximum. Ajung imediat la birou.

***

Continue Reading

Dimineți care mi-au stricat ziua (1)

Mă trezesc după două snooze-uri, îmi frec ochii, mi-e tot ceață, mai mult aud ploaia decât o văd, poate pentru că refuz s-o văd dar nu pot să refuz s-o aud, intră cu forța în dormitor și nu pot s-o opresc.

Deschid robinetul, las apa să se scurgă până se aburește oglinda, în sfârșit, acum pot să intru, mă-ncălzesc și mă trezesc de tot, mă usuc și-mi întind dresul pe picioarele roșii de-atâta fierbințeală curgătoare, mă opresc la genunchiul drept și mă uit la patul în care el doarme liniștit, asta da pedeapsă: să ai pe-aproape un om învelit cu somn și căldură (sau o pisică torcătoare) când ai de lucrat sau de plecat.
Număr până la trei și-mi fac curaj să descui ușa, am reușit, acum chiar că nu mai pot să mă întorc în pat, ajung în stația de taxiuri, nu e nimeni aici, toți gonesc prin băltoace cu viteze împroșcătoare. Selavi, urc în troleu și m-așez pe-un scaun cu doar trei picături, ofertă specială, mă obosesc oamenii care-și fac planuri la telefon, mă sufocă paltonul cu miros de tămâielumânărisăfieprimit al bătrânului care mă-mpunge cu umbrela într-o vânătaie de pe picior care nu se vede dar mă doare de trei ori, tresar când văd că se apropie înc-o geacă de piele de pe care știu c-o să se scuture pe mine o ploaie reciclată și rece. Mai în față, cei mai frumoși teniși de pe pământ stau nemișcați tot drumul în picioarele unui cerșetor sforăitor, în timp ce o tanti cu părul mov îl iscodește pe vânzătorul ambulant și negricios (urechile mele au început s-asculte selectiv, nu-mi subliniază decât un): și? ai supt limba română de la mama ta? .

Oorășipatruzecișișaptedeminute am fost stăpâna scaunului de plastic semi-ud din troleul 79, am întârziat o oră la întâlnirea spre care-am pornit cu jumătate de oră mai devreme decât de obicei, cea mai insuficientă jumătate de oră din viața mea. Nu mai intru unde trebuia să intru, pentru că mi-e rușine, cobor la următoarea și mă ascund într-o cafenea frumoasă și goală. Cer o ciocolată caldă și băiatul ăsta cu râs portocaliu îmi recomandă să nu-ndrăznesc să cer așa ceva decât de la Origo, că doar acolo se găsește singura ciocolată caldă pe care ar trebui s-o bea oamenii mari (deci sunt om mare, iată).

Bine, atunci vreau un cappuccino și mă așez la o masă albastră din colț, îmi scot cartea nouă și mă retrag puțin în ea, revinîn5minute. Vine și ceașca mea caldă și băiatul se scuză că nu i-a ieșit inima, data viitoare primesc una din partea casei, ce bun.

Intră un bonjour și-un hello și se așază în alt colț, urmați de-un bună și-un ciao, care se instalează și ei în extremitățile neocupate. Mi se pare drăguț să-mpart o dimineață așa malefică (!) cu câțiva oameni cărora le place să stea la colț. Dar drăguțul nu durează decât până apare și o cineva cam turbulentă care ne răscolește feng shui-ul, nu mai există colț pentru ea, dar, chiar dacă ar exista, sigur nu i-ar plăcea, nu pare genul, își scoate laptopul să-l tasteze apăsat și, din două în două minute, Își Suge Degetele de la mâna stângă, unul după altul, în timp ce noi, ochii de la colțuri, o privim amuțiți.

 

 

Continue Reading

Cu bolile psihice nu-i de joacă. Nici de râs.

Nici nu m-am apucat bine de ea, c-am început să văd iar dublu sau să nu văd deloc: am luat pixul.

Cartea asta e proastă sau bună în funcție de cui îi cade-n mână (clișeic, știu, același raționament poate fi aplicat și unui burete de vase).

E proastă dacă cei care au citit-o au impresia c-au descoperit cu ce se mănâncă psihopatia, dacă-i vezi urlând evrika pe amazon sau pe goodreads, crezând c-au devenit automat experți în identificarea psihopaților din jurul lor, sau dacă-i auzi povestind emfatic și concluzionând ceva, orice, despre cele câteva cazuri urmărite de Jon Ronson (niciodată până la capăt).

Ronson investighează (un verb greu, el nu face chiar asta, dar să zicem) o serie de cazuri care au drept protagoniști antagoniști, desigur, niște psihopați notorii, cărora le mâzgălește portretele superficial, fără finalitate, fără concluzii. Participă la un workshop de 3 zile ținut de psihologul canadian Robert (Bob) Hare – creatorul celui mai utilizat test pentru depistarea psihopatiei – PCL-R (Psychopathy Check List-Revised), și, după, are impresia că poate să recunoască oricând și oriunde gânduri patologice sau caractere deviante. Și bineînțeles că folosește pseudo-diagnosticările astea ca metodă de entertainment până la sfârșitul cărții.

Exemple de tratamente experimentale cu electroșocuri sau LSD din anii întunecați ai psihiatriei, bănuieli conform cărora în orice CEO de mare corporație mocnește un mic psihopat, referiri la ferocitatea industriei farmaceutice care abia așteaptă să fie notată o nouă tulburare psihică în DSM, o incursiune sumară în mințile unor adepți ai teoriilor conspiraționiste, cvasi-insight-uri de la producători de emisiuni în care oamenii obișnuiți (cu diverse probleme) sunt afișați în fața unui public avid de circ – Schimb de mame, Big Brother, X-Factor, Extreme Makeover, basically, orice reality show: nu știu dacă am aflat ceva cu adevărat nou din cartea lui, dar poate că nici nu era cazul. Ah, ba da, un pic pe lângă subiect, nu știam că Jim Carrey e mare anti-vaxxer și iar m-am întristat amintindu-mi că mamele țin cont de ce behăie vedetele, nu de sfatul specialiștilor. În București, rata vaccinărilor a scăzut cu 20% într-un an (!), închid paranteza.

Testul Psihopatului (acum îmi sună așa de best-seller-esc, titlu care trage după el un fel de steguleț – Click aici! Află acum! invizibil), e o carte bună doar dacă cel care pune mâna pe ea nu se oprește la pagina 332. Doar dacă cititorul ei nu o închide mulțumit de descoperiri (descoperiri?), ci se pune pe căutat lămuriri, își toarnă întrebări și lui, și google-ului, și altor cărți, și, oricât de departe ar ajunge, nu se crede vreun Indiana Jones al psihicului uman. Evident, sunt alții care studiază o viață treburile astea și tot nu află destul.

Pun pixul jos, număr, închid cartea: 41 de greșeli de tipar.

 

PS: Aici e reply-ul lui Bob Hare, în care-și spune oful vizavi de citările și „interpretările” din cartea lui Jon Ronson.

 

Continue Reading

Am primit!

Am primit cel mai frumos cadou, tocmai de la Timișoara. L-am luat în brațe, l-am dezvelit de bubble wrap, l-am dezvelit de bubble wrap, l-am dezvelit de bubble wrap și l-am așezat la loc de onoare, lângă fotografia Steinberg-ish cu care m-au surprins anul trecut de ziua mea. Livia, Răzvan și Luna.

ilustratielivia
În pachetul uriaș, am mai găsit un mulțumesc, un mulțam, un mustăcios puternic și o carte cu Povești mici. Sâmbăta și duminica nu răspund la numere necunoscute, am avut noroc cu un curier insistent, care a ajuns la mine când:

 

stîng drept

 

nu aș fi făcut nimic altceva

decît să stau lângă coșul cu rufele proaspăt spălate

să trag de marginea șosetelor

și să le caut perechea

stîng drept

stîng drept

stîng drept

drept

cactusi

Mulțumesc, Livia!

 

Continue Reading

Un 69 chinuitor

Probabil nu sunt singura care a primit spam-uri de la femeia aia care corectează internetul de la a la z. Mie mi-a trimis și probe, ca s-o cred pe cuvânt, un făraș plin cu exemple de cuvinte inventate de mine, măturate de pe site-urile pe care s-a întâmplat să scriu la anumite momente date.

De când i-am primit corecturile, am lăsat-o mai moale cu tirania ortografică, devenisem cam antipatică printre oamenii pe care doar mă chinuiam să-i învăț ce știu eu mai bine decât ei. În fine, adevărul e că încă mă sufoc în gând pentru orice neregulă care-mi sare-n ochi sau în urechi și pe care trebuie s-o tac, dar viața merge înainte, trandafirii sunt roșii, violetele-s albastre, zahăru-i dulce și te trezești cu diabet.

Am citit recent În pielea goală. Autobiografia lui David Sedaris, abia așteptam s-o zic așa. După ce-am terminat-o, mi-a părut rău că n-am pus mâna mai devreme pe Naked.
Pentru că, de la capitolul 2 încolo, am luat pixul în mână și am început să completez cuvinte știrbe de diacritice sau litere, să le pun la diete pe altele supraponderale (nu se mai săturau de porții duble de litere), să le-mpac cu virgulele alungate de-acasă, să le articulez hotărât când era cazul și să le mai aranjez și dezacordurile.

69 de typo-uri. Și astea contorizate, în medie, cam pe la 1-2 noaptea.

Dacă la cărțile lui Moehringer am strâns din ochi și din dinți pentru fiecare literă dată dispărută, pentru fiecare dezacord demn de o apariție la știrile de la ora 5, la cea de-a treia carte din colecția Narator de la Editura Publica, n-am mai putut. Pân-aici.

Mă tot ceartă oamenii că încă mai citesc cărți traduse în română, dar mie-mi place să citesc în limba asta, la naiba, îmi face bine la romgleză (vedeți?, în mod normal aș fi scăpat un fuck it acolo, între virgule).

Dar editura Publica ori nu știe să-și aleagă corectorii, ori îi obligă să strecoare intenționat greșeli pentru a-și antrena cititorii cu un quest obsesiv-compulsiv – îmi imaginez că pe cele 3 pagini punctate de la sfârșitul cărții fiecare poate să-și treacă erata și să se ia la întrecere cu alții – tu câte ai găsit, nu cred, ia să le confruntăm, hm, t-ul ăsta de unde lipsea, arată-mi la ce pagină ți-ai notat, a, bine, ai dreptate, erau 70, de fapt.

Chiar dacă am făcut cunoștință în niște circumstanțe așa de mrrrneprietenoase, mi-a făcut plăcere, domnule Sedaris. Am chițăit mult, sacadat, timp de 341 de pagini (cu greșelile lor de tipar, cu tot). Ți-am iubit ticurile (eu n-am avut niciodată curaj să am unul, nici măcar unul comun, ca rosul unghiilor), m-am imaginat în lumea ta mai frumoasă, unde se vorbea engleza elisabetană, m-am uitat urât la femeia care ți-a luat locul în autocar, dar nu s-a întâmplat nimic, ca de obicei, și mi-am promis să nu ajung vreodată să fac autostopul, aș face bine să pun mâna să reînvăț să conduc până nu-mi expiră permisul.

……………………………………………………….

Later edit, 14 martie:

Noua carte pe care-am început-o e de la Art și a fost tradusă de o persoană care mi-e dragă, așa, de la distanță, că nu o cunosc decât prin ce scrie. Și dacă tot am început o revoluție, ar fi bine s-o duc până la capăt, așa că am început să corectez iar greșeli de tipar. Apoi mi-am dat seama (în sfârșit) că ar fi urât să pun bățul virtual pe-o editură întreagă, doar pentru scăpările unui singur om care nu și-a făcut treaba. Ceea ce tocmai făcusem în postarea de mai sus.
Aș vrea să se știe că-i arăt cu degetul doar pe corectorii neatenți/ nepăsători care-și bat joc nu numai de munca lor, ci și de a celorlalți reprezentanți ai editurii pentru care lucrează. Și cred c-ar fi fost corect din partea mea să-i nominalizez doar pe ei.

Continue Reading

Firimituri – Februarie 2015

***

“February is the shortest month of the year, so if you are having a miserable month, try to schedule it for February.” — Lemony Snicket

***

“Childhood was terrifying for me. A kid has no control. You’re 3 feet tall, flat broke, unemployed, and illiterate.” Mary Karr, The Art of Memoir No. 1, interviewed by Amanda Fortini, published in The Paris Review no. 191 (Winter 2009).

***

Străbunică de 95 de ani în fața Skype-ului: ,,Fată, dar parcă-i aici!”.

***

Te trezești la 5, deschizi televizorul: “Erupțiile lui Fuego”. #vulcanic

***

“stillborn” trebuie să fie cel mai trist cuvânt din limba engleză.

***

Click on a pindrop to see the Tom Waits lyric associated with the location: tomwaitsmap.com

***

“That’s how we stay young these days: murder and suicide.” ― Eugène Ionesco, Man With Bags

***

Am auzit și primul sughiț de pisică.

***

Te uiți la mâna cu care dai clickclickclick și vrei să sufli un fir de păr care te gâdilă, dar descoperi o furnică vie printre alunițe.

***

11.50: Le șpriț de l’escalier.

***

Fun: googlefeud.com

***

Check how many records were made in a certain color: predominant.ly

***

“Housewarming party” in French: • Pendaison de crémaillère •

***

Betty Draper îmi amintește de Gabriela Firea. Man, I cannot stand her.

***

Singurul lucru care-mi place la Kramer: cămășile lui. Le vreau.

***

On dads: “Once a man has children, for the rest of his life, his attitude is, ‘To hell with the world, I can make my own people’.” Seinfeld

***

Hainele mele de stat prin casă sunt rochițe vechi sau tricouri largi. Ale lui sunt sănucumvasă-miarunciastacândfacicurat!

***

Gluten Free Museum is a Tumblr dedicated to painstakingly removing all gluten products from famous works of art: glutenimage.tumblr.com

***

An Instagram generated font typetodesign.com

***

Endless Horse, I’m weird and I love you: endless.horse

***

Continue Reading

Și eu vorbesc cu Nimeni uneori

Pe la 11 m-am cocoțat pe scaunul meu înalt, învelită ca un burrito în pătura de răsărit (asta cu pătura de răsărit își are rădăcinile într-o noapte-dimineață la malul mării). Îmi place să stau în maiou prin casă, chiar dacă mi-e frig, îmi trântesc imediat pătura-n spate până mă-ncălzesc și, din când în când, o dau la o parte, să mai simt puțin briza, să mi se răcorească extremitățile.

E aproape 2 și am terminat-o deja. Necititoare de poezie românească de felul meu (nu mi-e nici rușine, nici nu-s mândră de afirmația asta, adevărul e că nu m-a pasionat până acum vreun an), n-o știam pe Ana Dragu decât din antologia „Povești cu scriitoare și copii”, citită și plăcută prin ianuarie (mulțumesc, Lavinia!). De la cărțile lui Moehringer încoace, am tot servit porții de nonficțiune narativă – și nu neapărat pentru că nu-mi mai ajunge ficțiunea cea de toate zilele și-s însetată de povești inspirate din realitate (cum denunță cam arogant B. A. Stănescu în prefață).

Povești cu și despre copii cu autism am tot auzit și-am plâns în ultima vreme, din motive de empatie extremă și soră terapeut care lucrează cu ei. Prin ea, au apărut în viața mea, chiar dacă nu i-am întâlnit niciodată, un Vlăduț care are 8 ani și construiește lifturi (funcționale) pentru furnici sau repară telecomenzi, o Mara care cântă non-stop, un Darius care nu mănâncă decât iaurt.

De la apariția lui Sașa, Ana Dragu și-a dedicat tot timpul lucrului și studiilor despre autism, reușind, pe lângă creșterea de una singură a 2 copii (Sașa mai are o soră mai mare cu 4 ani, Aria), să ajute și alte persoane cu tulburări din spectrul autist – a fondat Asociația de Autism Europa Bistrița și Centrul de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț” Bistrița.

„Mâini cuminți” (comandă utilizată în timpul terapiei, pentru diminuarea nevoii de autostimulare senzorială – Stop, mâini cuminți, oprește-te!) e povestea unui mic prinț care-ți face stomacul ghem, chiar dacă știi că se termină cu bine. Te temi pentru el când iese pe furiș și aleargă pe mijlocul străzii, când se urcă pe balustrada de la balcon, când balonul invizibil și malefic îl face să se cațăre pe plafonul mașinii. Dar, mai ales, te temi când are de-a face cu alți copii și părinții lor, cu o societate needucată care pune etichete și preferă să râdă în loc să-nțeleagă, în care cei sensibili sunt marginalizați și ridiculizați. Când mi-l imaginez pe Sașa la școală, am flashback-uri din „Împăratul Muștelor”.

E emoționant să te gândești cum vede el lumea, printr-un caleidoscop, în multe bucăți diferite și colorate, care uneori se adună-ntr-un întreg, alteori rămân așa, suspendate separat, fără să se lege.

„- Ce înseamnă a pieri?
– Păi, a pieri înseamnă a mori.
– Și asta ce înseamnă?
– Păi, înseamnă că o să mori, n-o să mai vii, n-o să te mai învie cineva cu pupici dimineața. Atunci, dac-ai pierit, mai întâi o să te bagi în oase și-apoi o să miroasă urât.”

Râsul de episoadele cu comic involuntar, pe care Ana le redă înduioșător, îți lasă totuși un sentiment de vinovăție. E oare corect în contextul dat sau e și asta o formă de cruzime și haz de necaz?

Lacrimile au dat năvală pe obrajii mei palizi de la miezul nopții abia la pagina 117. Serios, intrați într-o librărie, puneți mâna pe cartea asta, deschideți-o la pagina 117 și citiți cele două scrisori către Moșul de Crăciun scrise de Sașa și de Aria. Nu cred c-o să puteți pleca fără ea de-acolo.

Acum, la ora 2, după ce-am terminat-o, mă bântuie iar gânduri empatice pe la etaj. Ah, dacă ar citi-o măcar 1% dintre mamele și nemamele, tații și netații de pe Pământ, lumea asta chiar ar fi un pic mai bună.

Și, pentru că suntem la capitolul copii și emoții, am să las aici un scurtmetraj pe care mi l-a trimis Mimo pe 21 februarie, și căruia i-am tot dat replay în ultima săptămână.

Ten Minutes Older – Herz Frank, 1978 – Oameni mici filmați în timpul proiecției unei povești despre bine și rău. Spor la citit emoții în gesturi și priviri:

 

Continue Reading

Adverbe de loc, dar de timp

Trec anii și nu te-ntorci acolo, ce rost are, oricum ne-auzim și ne vedem ca și cum am fi aproape, decât să dau banii pe-un bilet de tren murdar, mai bine mă urc într-un avion aproapecurat spre Belgia sau Portugalia, uite zboruri cu 10 euro, și nici nu mă chinui 6 ore. Dar ceva-ți spune că, până la urmă, nici Belgia și nici Portugalia n-au o bunică și-o străbunică să te-aștepte încă, îmbujorate, cu dulceață și compoturi și cornulețe în vreun aeroport.

Îți trec anii, le trec și lor, borcanele se-mpuținează, se-mpuținează până nu mai rămâne decât unul, să vină fata, pentru ea l-am păstrat, nu s-a atins nimeni de el, ia uite niște pânză de păianjen.

Și ajungi în locuri de-altădată care s-au transformat în locuri de-acum, nu mai au nimic, nu-ți mai spun nimic, le-au mai rămas puțini oameni și viitorul le rămâne, și el, din ce în ce mai mic. Adormi pe covorul din camera ta, care nu mai e a ta, de fapt, a fost odată, în zilele când scriai bilețelele astea blegi, păstrate-n cutii de pantofi, și-n care stăteai până târziu și completai caligrafic caiete cu citate, ah, ce porcării, acum te hlizești cu aroganță-n fața motivaționalelor, dar poate tu de-atunci ai fi aruncat cu like-uri jenante în stânga și-n dreapta dac-ai fi avut internetul pe mână în alte vremuri, cine știe.

Exerciții de toleranță mai bune ca venirea asta în locul de unde-am plecat n-am mai făcut de mult.

Omul simplu nu mai e chiar așa de simplu, dar asta pentru că așa a zis părintele la slujbă și pentru că așa au arătat la televizor. În el mocnesc acum idei îngurgitate cu nesaț de la personajele în care crede, judecăți pline de așa-i bine, așa nu, crede și nu cerceta, păi așa te-am învățat noi, ce-o să zică lumea. I-ai lăsat pe mâna ălora de care fugi, politicieni odioși și bărboși bisericoși, arătări de la tv și cocalari din telenovele turcești, și-acum te-aștepți să te-nțelegi cu ei?

După o discuție fără început și fără de sfârșit, ca dumnezeul invocat la fiecare două propoziții, te oprești să respiri și te resemnezi.

o sa vina si primavara

Singurele dialoguri rezonabile sunt pline de mai ții minte când, singurul care te mai leagă de aici e atunci-ul, iar amintirile n-au voie să fie urâte, păi, nu-i așa, despre morți numai de bine. Răscolești printre caiete vechi, oracole și scrisorele de dragoste mucegăită din anii de liceu, îți recitești eseurile, erai mai prostuță decât îți amintești, poate așa o să spui peste câțiva ani și despre rândurile astea. Mângâi praful de pe jucării mici cu care nici nu prea te-ai jucat, de fapt, ca să le păstrezi, găsești cărți pe care le-ai citit în altă viață, iei Orbitorul de-o Aripă și-l deschizi la întâmplare, ca să te-mpungă cu potriveli de gânduri citite sus, pe pagina șaișpe: „Câtă necrofilie e-n amintire! Câtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Câtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieți anterioare consumate, e ca și când aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt, de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. (…) Cum să pătrunzi în acest osuar? Și de ce-ai face-o? Și ce mască de tifon, ce mănuși chirurgicale te-ar putea proteja de infecția emanată de amintire?“

După câteva zile printre amintiri și neputințe, te urci în trenul înghețat și nu știi exact ce lași în urmă, dar nu contează, te întorci… acasă?

Nu m-am gândit niciodată că acasă e, de fapt, mai mult un timp decât un spațiu, mai mult un acum decât un aici. Dar e, totuși, un acum cam incert, nu pot să pun un deget pe harta timpului, să ating o zi și o oră când apartamentul 25 de la etajul doi al unui bloc gri din orașul ăla mic și uitat de lume mine s-a transformat din „acasă, la părinți“ în „acasă la părinți“.

Continue Reading

2 de nu și 2 de da

Abia după Birdman mi-am dat seama că nu mi-a plăcut nici un film regizat de Iñárritu. Babel – rip-off după Crash (lacrimogen până la genunchi), asta am zis-o, total neimpresionată, imediat după ce a apărut, nu mă tem de vreun reproș, încă am încredere în gusturile mele de acum 8 ani. Biutiful – o mamaie oarbă, fără picioare, care cerșește, în ploaie, pe scările bisericii, și de care *trebuie* să ți se rupă inima (exagerat și fals, văzut la pms, plâns cascade, dar concluzionat rațional – ce porcărie cu-de-toate!).
Birdman – o încercare nereușită de woodyallen-ism minus the funny parts și minus the smart parts, noroc cu distribuția, că, altfel, adormeam după primele 20 de minute. Previzibil și prețios, un vis lung și repetitiv, despre care știi că e vis, dar îl continui deliberat doar pentru că ți-e lene să te trezești de-a binelea pentru un pipi. Pașipusi, Iñárritu.

Sau poate Whiplash? Sau poate mai bine nu. Cumva, se face că aproape orice film pentru care se agită toată lumea prea mult, de bine sau de rău, nu merită. Pe de o parte, s-au extaziat la el mulți care știu un pic de jazz, un pic de film, un pic de psihologie, un pic de orice. Pe de alta, s-au crizat pretențioșii care știu prea mult jazz, atât de mult încât se retrag cu degetul mic ridicat în colțul lor elitist și aruncă cu avioane de hârtie în film pentru că regizorul nu și-a ales reprezentanți mai importanți din istoria jazz-ului, că, vai, cum să-l idolatrizezi pe Buddy Rich? Pe. Buddy. Rich.
Luați un distonocalm cu toții, Whiplash nu e despre jazz, e doar despre teroare ca metodă de teaching (să zicem că nu e nici discurs despre performanță, că dacă asta se vrea a fi, regizorul a luat-o pe câmpii grav).
PieS: Ar fi fost un film bunicel dacă am fi putut anticipa mai puțin.

Plictiseala e obositoare, mai ales când n-ai timp de prostii, așa că mi-am recomandat singură alte 2 filme pe care mi le notasem de ceva timp pe carnețel. Nu știu cum se face, cu cât un film e mai bun, cu-atât e mai aducător de depresii.

Stations of the Cross/ Kreuzweg. Nu-mi plac review-urile care încearcă să despice scene-n patru, n-am răbdare, am văzut și eu filmul, poate că vreau să știu doar ce părere ai tu, nu ce-a vrut să spună autorul. Așadar, pentru mine, Kreuzweg egal 105 minute de revoltă și scrâșnit din dinți și sperat că nu se termină cum se termină, ci, conform cărțoiului de căpătâi pe care-l urmează, să nu sară peste capitolul cu resurecția înainte de derularea creditelor. Ah, dar stați așa că mi-am amintit, în viața reală nu învie nimeni, nu?
Vedeți-l, că-i o lecție bună de realitate creștină.

Leviathan (da, mi l-am recomandat singură, dar după ce au zis despre el Marius și Tavi).
În filmul ăsta e o bucățică de România, mai rusească, la fel de coruptă și de mizerabilă și la fel de ortodoxă. Dacă-l închei cu „ce-i corect pe lumea asta?”, s-ar putea să fii înțelept.
Și apropo de dreptate-n zilele noastre și-ale celorlalți, mă simt împinsă să las un link către un articol care spune că s-ar putea să fii o persoană cam oribilă dacă ai impresia că lumea asta-i dreaptă în vreun fel (aviz amatorilor de a căutat-o/ a meritat-o).
Vedeți-l, că-i o lecție bună de realitate rusomânească.

À la prochaine!

Continue Reading

Catharsis.docx

Așa se numește pagina de Word în fața căreia m-am aruncat nervoasăplânsăciufulită, cu febră musculară până-n mijlocul sufletului și cu sughițuri proprii pe fundal. Nu am o relație prea cine-știe-ce cu înjurăturile, abia ne-am împrietenit de vreo 3-4 ani, o prietenie din aia târzie și urâcioasă, cu care mi-e rușine să ies pe stradă, dar se mai întâmplă să apară neinvitate și aia e, oamenii pot să le cunoască, preferabil ar fi să nu, că se simt ofensați, sau amuzați, după caz, dar dacă asta e natura lucrurilor, eu ce pot să fac.

Anul trecut, când am ajuns să recunosc ticuri verbale (mai ales miniexpresii scatologice și vulgarități bio) în vocabularele altora, preluate fără voință chiar de la domnișoara de mine, m-am hotărât să-mi fac borcan de înjurături. Borcan cu bani aruncați în el pentru fiecare nedelicatețe care-mi scăpa printre buze, vorbind cu mine însămi, mârâind în background-ul discuțiilor suprarealiste pe lângă care mă nimeream, sau, de ce nu, urlând ca o surdo-mută de pe scaunul din dreapta către șoferi externi care-mi puneau inima pe pauză. Și, pentru o perioadă, autocontrolul a câștigat, dezintoxicarea a început aproape haios, mă treceau căldurile silabisind printre dinți câte un băga-mi-aș un leu! sau vreun du-te-n 10 lei! (la birou, borcanul era un ditamai sertarul).

Azi m-am supărat așa, cu totul, din cap până-n picioare, cel mai mult pe mine și pe supărarea însăși, ce-o căuta în bula mea, mai ducă-se-n… o sută de lei. Și-am vrut să-mi scriu nervii în vers alb și obscen, dar tot ce-am putut să scot din mine au fost 7 rânduri urâte, cu Calibri (Body) 11, cu toate diacriticele posibile și cu mai multe cratime decât am folosit vreodată pe alte lungimi de 7 rânduri. Atât. Nici să înjur nu știu de fapt.

Sunt curioasă cum stau alții, dac-au îndrăznit să-și antreneze vreodată nervii așa, pe-o coală digitală, nu în fața ochilor lumii, că-n fața colii ești mai tu decât în fața lumii.

Continue Reading